Prefaţă la ediţia a VI-a

Lucrarea «Ce este Oastea Domnului?» este cartea de căpătâi a Mişcării cu acelaşi nume, iniţiată din inspiraţia Duhului Sfânt, în noaptea Anului Nou 1923, de către preotul sibian Iosif Trifa, cu binecuvântarea Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan.

Primele două ediţii – cele din 1926 şi din 1927 – poartă denumirea «Intraţi în Oastea Domnului Iisus!», cu subtitlul «Chemări de luptă şi de mântuire sufletească». Ediţiile a III-a şi a IV-a păstrează doar titlul «Intraţi în Oastea Domnului» şi subtitlul amintit. Titlul ultimei ediţii – cea din 1934 – «Ce este Oastea Domnului?» este o sinteză clarificatoare ce îl face pe cititor să înţeleagă ce este această Mişcare de trezire sufletească şi mântuire în sânul Bisericii Neamului şi care sunt rosturile ei duhovniceşti şi naţionale.

În «Cuvânt înainte» la ediţia a V-a, Părintele Iosif consideră că lucrarea este o carte de îndrumare „pentru cei din Oaste şi pentru cei ce intră în Oaste“, în care „vor afla ostaşii“ învăţăturile de temelie ale Oastei“.

Textul cărţii scoate în evidenţă câteva idei de bază, dintre care menţionăm:

Hristos Cel Răstignit şi Biserica Sa constituie principiul central al învăţăturii Oastei Domnului. Crucea este uşa mântuirii şi cheia biruinţei asupra ispitelor şi păcatelor.

Lupta împotriva păcatului şi importanţa trăirii adevărate decurg din înţelegerea biruinţei lui Hristos pe Crucea Golgotei. Semnul Sfintei Cruci „are putere să-l alunge pe Satan, numai când o aşezăm în înţelegerea Jertfei de pe Cruce şi, mai ales, când primim darul Jertfei – pe Iisus Mântuitorul şi biruinţa Sa“.

E ceea ce va spune, mai târziu, şi fratele Traian Dorz: „Nici Hristos fără Cruce, nici Cruce fără Hristos“.

Înnoirea morală şi etică a individului şi societăţii vine prin întâlnirea lui Hristos la Cruce şi prin primirea Lui şi darurilor Sale, adică prin actul naşterii din nou şi prin hotărârea de schimbare a vieţii.

Biserica Luptătoare trebuie să lupte împotriva păcatului şi a oricărui rău, cu toate armele de lovire şi de apărare, pe care le dă Duhul Sfânt.

Cunoaşterea Bibliei şi a scrierilor patristice, precum şi a acelora care trăiesc în Hristos.

Misionarismul laic şi voluntariatul Oastei şi, prin aceasta, revitalizarea Bisericii Ortodoxe Române şi înnoirea credincioşilor ei.

Se pune întrebarea: a adus Părintele Iosif ceva nou, de la o ediţie la alta, în ce priveşte învăţătura de credinţă a Oastei Domnului? Faptul că Părintele Iosif nu comentează, în mod expres, rolul Sfintei Liturghii, al Sfintelor Taine, al icoanelor şi al altor practici din cultul Ortodox, ne îndreptăţeşte, oare, să spunem că iniţiatorul Oastei a evoluat spre neoprotestantism, situând Oastea între Biserică şi o reformă de tip neoprotestant?

Desigur, rău-voitorii şi adepţii prozelitismului sectar, aşa ar vrea să ne facă să credem, dar realitatea e alta.

Părintele Iosif Trifa n-a fost niciodată un reformator al dogmelor şi învăţăturilor Bisericii, ci al vieţii credincioşilor, a schimbării şi înnoirii lor duhovniceşti, prin trăirea din plin a învăţăturilor Bisericii, care sunt şi ale Oastei Domnului.

În primul rând, trebuie să avem în vedere faptul că întemeietorul ei a fost un preot, şi încă unul din aceia care şi-a iubit Biserica până la jertfă. Chiar de la începutul cărţii «Ce este Oastea Domnului?», ne pune în gardă: „Cel ce scriu aceste rânduri şi această carte sunt preot, adică păstor şi îngrijitor de suflete“ («Ce este Oastea Domnului?», ediţia a V-a, Sibiu – 1934, pag. 4; în ediţia de faţă, textul se găseşte la pag. 7). Părintele Iosif nu vorbeşte atât de mult despre Biserică şi despre Tainele ei, cât despre întoarcerea la Dumnezeu şi schimbarea vieţii, din două motive:

a. Învăţăturile Bisericii erau propovăduite mereu, pretutindeni, ele constituind ceva intrat în ordinea firească a trăirii în Biserică. Învăţăturile fundamentale ale Ortodoxiei le întâlnesc credincioşii în orice catehism şi sunt trăite în practica Liturgică, curentă. Unul din capitolele cărţii poartă chiar titlul: „Biserica Domnului nostru Iisus Hristos este păstrătoarea Tainelor rânduite pentru întărirea şi mântuirea noastră“. Iată şi motivarea Părintelui Iosif: „Despre Sf. Biserică, cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu însumi, cel ce scriu această carte, sunt un slujitor al Bisericii lui Hristos. Fiecare creştin ştie ce este Biserica; ştie cu ce daruri şi chemări sfinte este înzestrată şi însărcinată. Biserica administrează cele Şapte Taine, puse spre întărirea şi mântuirea sufletelor: Taina Sf. Botez, Sf. Mir, Sf. Cuminecătură, Mărturisirea (Pocăinţa), Preoţia, Nunta şi Maslul“ (opera citată, pag. 84; în ediţia aceasta, la pag. 81).

Deci, pentru Părintele Iosif, Sfintele Taine nu sunt simboluri, ci realităţi harice şi mântuitoare. Apoi, Părintele subliniază datoria credincioşilor de a trăi conştient lucrarea acestor Taine: „Dar nu e destul că cineva cunoaşte Biserica, ci trebuie să se şi întărească cu darurile pe care le administrează ea. [… ] Biserica este – şi trebuie să fie – o Biserică vie, o Biserică învăţătoare şi luptătoare contra răutăţilor şi păcatelor“ (opera citată, pag. 84 – 85; în ediţia aceasta, la pag. 81 şi 82).

Părintele Iosif continuă cu o precizare, valabilă pentru întreaga sa operă şi pentru misiunea Lucrării pe care a întemeiat-o: „Ţinem, aici, să spunem că Oastea Domnului nu se amestecă în lucrurile încredinţate numai preoţilor şi Bisericii. Ea lucrează în cadrele aşa-numitului «Apostolat laic». Noi dăm un mare ajutor preoţilor şi Bisericii, iar, în schimb, preoţii vrednici şi înţelegători ne dau şi ei sprijinul lor. În fruntea celor intraţi în Oastea Domnului, avem mulţi preoţi vrednici, care – în biserică şi afară de biserică – «înrolează» şi «instruiesc» mereu sufletele pentru lupta cea mare a mântuirii sufleteşti“ (op. cit. pag. 85; în ediţia aceasta, la pag. 82).

b. Preoţiei sacramentale îi revine partea liturgică, cultică, pe care mirenii nu o pot practica, decât prin trăire. Iar Oastea Domnului – în cadrul misionarismului laic – ca preoţie universală – are posibilitatea să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu şi schimbarea pe care a făcut-o Hristos cu fiecare dintre cei care s-au născut din nou. Aşa cum cei care au fost vindecaţi de Mântuitorul vesteau tuturor minunea pe care a făcut-o Dumnezeu cu ei, tot aşa şi ostaşii simt nevoia şi au datoria să spună semenilor lor cum S-a îndurat Domnul şi de ei.

Întotdeauna, în Biserica Ortodoxă, Iisus Cel Liturgic a fost mărturisit în mod complet, în schimb, Hristos–Cuvântul a fost mai puţin mărturisit. Secole de-a rândul, doar «Cazania» era singura predică, de care beneficiau credincioşii. Dacă aceasta ar fi fost citită corect şi cu mult suflet, ar fi însemnat mult pentru hrănirea prin cuvânt a ascultătorilor.

Oastei Domnului i-a revenit rolul să-i determine pe credincioşii Bisericii să citească Biblia şi cărţile de învăţătură Ortodoxă, pentru a le da o mai largă deschidere spre înţelegerea lui Hristos–Cuvântul.

Nu exagerăm, când spunem că Oastea Domnului a pus Biblia şi cartea creştină în mâna credincioşilor noştri. Înseşi cărţile Părintelui Iosif erau nişte îndrumătoare spre cunoaşterea Bibliei şi a cărţilor de învăţătură creştină.

Cunoştinţa de Domnul – ne arată proorocul Osea – este foarte importantă pentru viaţa spirituală şi morală a ţării: „Căci Domnul are o judecată cu locuitorii ţării, pentru că nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară“. „Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă“ – ne avertizează Cuvântul Domnului.

Părintele Iosif Trifa, conştient de acest lucru, a declarat „război sufletesc contra vrăjmaşului diavol, contra întunericului şi contra răutăţilor“, pentru „a înţărca răul de la izvor şi a porni binele şi îndreptarea, tot de la izvorul puterii şi îndreptării, care este Iisus Mântuitorul“ (Op. cit. pag. 6-7; în ediţia aceasta, la pag. 9 şi 19). De aceea va pune un accent deosebit, o dată cu schimbarea vieţii, pe cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu şi a trăirii acestuia la cota cea mai înaltă. De aici, şi îndemnul pentru ostaşi de a duce lupta cea bună împotriva tuturor păcatelor, care bântuie ţara noastră împânzită de forţele iadului. „În zilele noastre, parcă iadul, cu toate rezervele şi gloatele lui, a intrat în lupta şi ofensiva cea mare, pentru câştigarea sufletelor şi cucerirea pământului. Faţă de această ofensivă a iadului, fiecare creştin din Oastea Domnului trebuie să fie un viteaz mare, [… ] trebuie să atragă şi pe alţii în lupta cea mare a mântuirii sufletelor, ca să rupem frontul Satanii. Să atragem mereu suflete în fronturile mântuirii! Să aducem mereu suflete la Mântuitorul!“.

Prin urmare, aflarea, trăirea şi vestirea lui Iisus Hristos Cel Răstignit sunt obiectivele principale ale celor înrolaţi în Oastea Domnului – Oastea Bisericii.

Părintele Iosif se ridică şi împotriva concepţiei prozelitiste sectare. Având simţul nuanţelor şi privind rezolvarea problemei de pe poziţiile Evangheliei, Părintele Iosif constată că sectarismul se răspândeşte nu datorită temeiniciei argumentelor biblice sectare, ci pentru faptul că sufletele, flămânde şi însetate după Cuvântul lui Dumnezeu, nu sunt satisfăcute de către cei ce sunt puşi să le hrănească şi să le potolească foamea şi setea duhovnicească: „Pe cei rătăciţi şi pe cei ce înclină spre rătăcire – îi putem îndrepta numai prin strălucirea vieţii noastre, prin râvna pentru Domnul, şi, mai presus de toate, prin dragostea şi blândeţea noastră evanghelică“ (Op. cit. pag. 222; în ediţia aceasta, la pag. 230).

În concluzie, Părintele Iosif rămâne şi astăzi actual. Opera lui nu este demodată şi n-are doar o valoare istorică, cum încearcă să ne convingă unii dintre cei atinşi de filoxera duhului sectar. Pentru Oastea Domnului, Iisus Hristos Cel Euharistic şi Iisus–Cuvântul sunt părţi ale Aceluiaşi Întreg. De aici şi trăirea integrală a ostaşului în cadrul Ortodoxiei devine un ideal şi un mod de existenţă de cea mai mare importanţă.

Din cuprinsul lucrării «Ce este Oastea Domnului?», precum şi din celelalte cărţi ale Părintelui Iosif, ne dăm seama de consecvenţa sa şi a tuturor acelora care i-au urmat – şi îi urmează cu credincioşie învăţătura. Faptul că Oastea Domnului nu este înţeleasă astăzi de către unii dinlăuntru sau din afara ei, ne arată că diavolul îşi dă seama de forţa acesteia şi de aceea încearcă să o atace pe toate căile. E atacată de sectarismul prozelitist din afară şi de unii credincioşi sau păstori, care nu-i înţeleg nici învăţătura, nici rosturile. Dar atacul cel mai periculos vine din partea acelor care au stat cu noi, ani de-a rândul, la aceeaşi masă de dragoste, iar astăzi, stăpâniţi de duhuri străine, nu numai că nu pleacă dintre noi, ci rămân aici, dându-se drept ostaşi, pentru a lovi Lucrarea Domnului, din chiar interiorul ei.

În lupta noastră – cu dragoste şi răbdare –, trebuie să ţinem sus Adevărul, să-L înfăţişăm tuturora în sfinţenia şi curăţia Lui, aşa cum ni l-au dat Biserica şi înaintaşii noştri. Să aducem roade, în smerenie şi dragoste, căci numai roadele conving, înţelepciunea fiind întotdeauna dovedită din faptele ei.

Retipărirea cărţii «Ce este Oastea Domnului?», ediţia a VI-a, este nu numai un eveniment editorial, ci şi un prilej de a ne întări în lupta noastră, prin cunoaşterea şi însuşirea adevărurilor noastre de credinţă, pentru a putea duce lupta cea bună ca nişte adevăraţi ostaşi ai lui Hristos.

Slăvit să fie Domnul!

Colegiul de Editură, Sibiu – la Botezul Domnului, 1996

| Continuare »

Carticica de fata cuprinde o vorbire ce s-a rostit în adunarea Oastei Domnului din Sibiu. Prin Tipografia Oastei o trimitem acum si în lumea ostasilor de prin tara.

Ostasii Domnului si toti crestinii care asteapta împaratia lui Dumnezeu vor afla în carticica aceasta învataturi de mare pret despre cum trebuie sa crestem în Domnul. Un semn al recunoasterii noastre ca ostasi trebuie sa fie cresterea noastra cea duhovniceasca.

An de an si zi de zi sa crestem în Domnul pentru ca, vazându-ne altii cum crestem în cele bune, sa capete si ei îndemn de a intra în fronturile mântuirii sufletesti.

Domnul sa binecuvânteze cu folos de mântuire sufleteasca pe cei ce vor citi si raspândi si aceasta mica solie.

Sibiu, la 15 martie 1932
Preot I. Trifa

| Continuare »

O carte tiparita cu slove vechi (chirilice) a umblat odinioara între crestinii nostri. Era întitulata Oglinda inimii omului celui dinlauntru. Era o traducere din slavoneste, facuta de un calugar cu numele Macarie. Calugarul Macarie spunea ca Oglinda aceasta ar fi scrisa de un calugar rus. Adevarul însa este ca aceasta carte a fost scrisa în Franta de un anume I. Gossner, în spiritul Bisericii Romano-Catolice, înainte
de anul 1820. Traducerea slavoneasca n-a facut decât unele mici schimbari.

Cartea de fata nu e o traducere a cartii franceze, nici o tiparire din nou a traducerilor ei. Eu am prelucrat aceasta carte si am prefacut-o cu totul din nou, punând în ea prisosul meu sufletesc. Mai mult de jumatate din ea are un mers diferit de cum e cartea franceza si traducerile ei. Asa cum se prezinta Oglinda aceasta, este o carte cu totul noua si originala.

Despre folosul si placerea cu care se citeste aceasta carte marturiseste si faptul ca, în decurs de câtiva ani, s-a tiparit în 35 de mii de exemplare.

Domnul sa binecuvânteze cu dar de mântuire sufleteasca pe cei care o vor citi si pe cei care o vor raspândi, cautând sa pescuiasca cu ea suflete din adâncul faradelegilor.

Sibiu, la 1 mai 1936
Preot IOSIF TRIFA,
redactorul foii «Isus Biruitorul»

| Continuare »

Cartea aceasta iese ca o chemare a sufletelor sa se apropie de Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cartea aceasta vrea sa arate oamenilor ce dar si ce putere sufleteasca primesc cei ce se apropie de Domnul. Poporul nostru nu cunoaste îndeajuns pe Iisus Mântuitorul. Nu cunoaste darul si puterea ce o revarsa Domnul Iisus asupra celor ce se apropie de El cu credinta tare. Viata cea crestineasca îsi are si ea o masura a ei, un „metru“ al ei. Masura e aceasta: „Cât de aproape esti tu de Iisus Mântuitorul?“ De la „distanta“ aceasta atârna puterea vietii noastre crestinesti, pentru ca izvorul puterii noastre de crestini este Iisus Mântuitorul si Jertfa Lui cea Sfânta. Poporul nostru e prea departe de acest izvor, de aceea viata noastra e asa de saraca în fapte de putere crestineasca. Pacatosii trebuie adusi la Mântuitorul, trebuie apropiati de Mântuitorul, pentru ca numai atunci capata dar si putere sa iasa din rautati.

Cartea aceasta iese si ca recunostinta unui suflet pe care Domnul l-a atras la El din caile pierzarii. Ea pleaca în lume sa spuna ce odihna, ce pace, ce bucurie, ce fericire dulce si scumpa da Domnul celor ce se apropie de El si traiesc o viata cu El.

Cartea aceasta iese de sub tipar a patra oara; un semn bun ca a patruns în suflete. Domnul sa binecuvânteze cu dar si binecuvântare de sus pe cei ce o vor citi si o vor raspândi, ajutând cu ea sufletele sa se apropie de Scumpul nostru Mântuitor.

Sibiu, la 1 iulie 1937
Preot IOSIF TRIFA

| Continuare »

În vestirea Evangheliei, Iisus Mântuitorul n-a predicat oamenilor în glas de filozofie grea si neînteleasa. Iisus Mântuitorul a fost si aici un învatator neîntrecut. El a folosit pilde si asemanari luate din viata si priceperea oamenilor. El a folosit învataturi atât de simple, încât si pruncii le pot pricepe – si totusi atât de adânci, încât în ele încape tot adâncul întelepciunii. Minunate sunt, în special, pildele Mântuitorului. Pentru trezirea pacatosilor si întoarcerea lor la Dumnezeu, nimic nu lucreaza cu atâta putere ca pildele Mântuitorului. Minunata si neîntrecuta este îndeosebi pilda cu fiul cel pierdut. Preoti din toate timpurile au predicat aceasta pilda; poetii au cântat-o, pictorii au zugravit-o… Ea va ramâne pâna la sfârsitul veacurilor una dintre cele mai miscatoare chemari ale Dumnezeirii, va ramâne ca un cântec dulce al iubirii ceresti, ca o chemare dulce a Tatalui ceresc. Milioane si milioane de suflete a scos aceasta pilda din caile pierzarii. Milioane si milioane de suflete au plâns cu fiul cel pierdut, s-au întors cu el „acasa” si au cazut cu el în bratele Tatalui ceresc… Cu ajutor de la Domnul de sus, în cartea de fata am tâlcuit pe larg aceasta pilda si o slobozim în lume – tiparita a doua oara – ca pe un strigat de întoarcere la Dumnezeu. Domnul sa binecuvânteze cu folos de mântuire sufleteasca pe cei ce o vor citi si raspândi.

Sibiu, 15 martie 1937
Preot Iosif Trifa,
redactorul foii «Isus Biruitorul»

| Continuare »

Biblia este plina de examene de credinta, prin care Domnul Dumnezeu a pus la încercare credinta robilor Sai. Printr-un un astfel de examen de credinta a trecut si dreptul Iov. Cine era Iov? Era, asa cum spune cartea care-i poarta numele, un om „fara prihana si curat la suflet. El se temea de Dumnezeu si se abatea de la rau”. Se laudau si îngerii din cer cu viata lui Iov. Într-o zi, împreuna cu „fiii lui Dumnezeu” s-a înfatisat si Satana în fata lui Dumnezeu. „Domnul a zis catre Satana: De unde vii? Si Satana a raspuns: Din cutreierarea pamântului si de la plimbarea pe care am facut-o pe el. (Iata si aici o dovada ca Satana cutreiera mereu pamântul, cautând pe cine sa înghita). Si Domnul i-a zis: Ai vazut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pamânt. Este un om fara prihana si curat la suflet, care se teme de Dumnezeu si se abate de la rau. Si Satana a raspuns Domnului: Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui si tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui si turmele lui acopar tara. Dar ia întinde-Ti mâna si atinge-Te de tot ce are, si sunt încredintat ca Te va blestema în fata. Domnul a zis Satanei: Iata, îti dau pe mâna tot ce are, numai asupra lui sa nu întinzi mâna” (Iov 1, 6-12).

Si ca focul unui grozav bombardament au început sa curga nenorocirile asupra lui Iov…
Averea, vitele, casele, copiii, totul a pierdut în chip naprasnic – repede si pe neasteptate. Nenorocirile se tineau lant, una dupa alta. Iov a pierdut tot, dar n-a pierdut credinta… Si, aruncându-se la pamânt, Iov „s-a închinat si a zis:

«Gol am iesit din pântecele mamei mele si gol ma voi întoarce în sânul pamântului. Domnul a dat, Domnul a luat, Numele Domnului fie binecuvântat». În toate acestea, Iov n-a pacatuit deloc, si n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1, 20-22). Iov a trecut cu bine peste acest examen greu. În curând însa avea sa urmeze o încercare si mai grea. O boala îngrozitoare îi cuprinse trupul întreg; o buba rea, din talpa picioarelor si pâna în crestetul capului, îl facea sa sufere dureri amare si grele. I se topeau oasele si carnea de dureri înfricosate, dar Satana nu l-a putut desparti de dragostea lui Dumnezeu. Din mijlocul acestui examen de credinta striga Iov: „Chiar daca nu voi mai avea carne pe mine, chiar daca mi-ar lua viata, eu totusi voi vedea pe Dumnezeu si El îmi va fi binevoitor” (Iov 19, 26). Iov, cu examenul lui, este pus în fata noastra sa ne cercetam si sa grijim, caci si noi, de multe ori, trebuie sa trecem prin câte un examen de credinta. Caci pâna când esti sanatos si toate îti merg bine, nu e lucru mare sa fii credincios.

| Continuare »

Cartile acestea au început a iesi întâia data la 1 decembrie 1924. Prima carte a trecut în câteva luni. Semn bun. O sete si însetosare a cuprins parca sufletul poporului dupa Cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi, dupa învataturi de mântuire sufleteasca. Parca s-a împlinit în zilele noastre prorocia de la Amos proorocul, ce zice ca va fi foamete pe pamânt, dar nu foamete de pâine, nici sete de apa, ci foame de a auzi cuvântul lui Dumnezeu (Amos 8, 11). De cinci ani de zile, «Lumina Satelor» împarte si ea – dupa ajutorul ce-l are de la Dumnezeu – pâine si apa sufleteasca poporului flamând si însetat. Aceasta foame si sete sufleteasca o astâmpara si cartile de fata.

Dar mai ales am scos aceste citiri si tâlcuiri ca sa trezesc cu ele dragostea si dorinta oamenilor dupa Biblie, dupa cunoasterea si citirea Bibliei, dupa cautarea si aflarea comorilor sufletesti ce sunt în ea. Biblia este Cartea lui Dumnezeu lasata oamenilor pe pamânt, sa afle din ea planul mântuirii lor sufletesti; si eu ma înfiorez când ma gândesc ca sunt atâtia „crestini” care traiesc si mor fara ca sa deschida aceasta carte. Eu ma înfiorez si ochii mi se umplu de lacrimi când ma gândesc ca sunt atâtia crestini care nu doresc sa aiba si sa citeasca macar Noul Testament, adica învataturile Mântuitorului si ale apostolilor. Un crestin fara Biblie e cu adevarat ca o catana fara pusca, ca un plugar fara plug si ca un calator fara cale. Englezii si americanii stau în fruntea tuturor popoarelor din lume tocmai pentru ca nici o alta natie nu citeste Biblia cu atâta dragoste ca englezul din Anglia sau din America. Un veac nou se va deschide si în istoria neamului nostru când si românul nostru, în duminici si sarbatori, nu va deschide numai usa crâsmelor, ca sa bea rachiu si sa înjure, ci va deschide Cartea Vietii, Biblia, ca sa bea din ea ca dintr-un izvor al vietii învataturile mântuirii sufletesti.

Când va fi gata împartirea mosiilor si împroprietarirea satenilor, poporul nostru, negresit, va iesi mai întarit si înstarit economiceste, dar eu zic ca deplin tare si puternic va fi numai atunci când va fi gata si împroprietarirea cea sufleteasca în Cuvântul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi. Aceasta împroprietarire o ajuta si cartile de fata. | Continuare »

Poporul nostru plugar este un mare iubitor de natura. Iubeste codrul, câmpia, apele, lumina etc. Dar duhovniceste cunoaste prea putin aceasta biserica mareata a lui Dumnezeu. Caci si natura este o mareata biserica a lui Dumnezeu. Eu, de câte ori intru în padure, am fiorul intrarii în biserica; într-o mareata biserica unde pasarile fac „slujba” de neîncetata slava lui Dumnezeu. Si unde se pot auzi predici tot atât de minunate ca si cele din Cazanie.

Carticica de fata cuprinde o astfel de predica. Cuprinde predica cu pasarile cerului, pe care ne-a lasat-o Mântuitorul. În directia aceasta, avem si o carte mai mare: „Predici pe urma plugului”, ce va iesi când Domnul ne va da dar si putere sa o putem scrie. Prin tipografia Oastei, trimitem si aceasta carticica la fronturile Oastei, sa faca slujba bine-placuta lui Dumnezeu.

Sibiu, la 1 iulie 1936
IOSIF TRIFA, preot

| Continuare »

Noi, românii, traim o viata neadâncita destul în Evanghelia Mântuitorului. Traim un crestinism de suprafata, caci viata noastra înca nu s-a pogorât în adâncimea Evangheliei, de unde iese puterea unei vieti adevarat crestinesti. Traim un crestinism ce a ramas numai cu litera legii, nu însa si cu duhul Evangheliei, care îl face pe om viu si îi da putere sa iasa din pacate. Din crestinismul nostru lipseste parca miezul si rasună numai găocile goale. Aici e pricina atâtor rele si scaderi care bântuie viata noastra.

Mântuitorul predica o înnoire launtrica a omului, mustrând pe cei ce spala blidele numai pe dinafara (Matei 23, 25). Așa trebuie să fie și predica. În spiritul Vechiului Testament e acea predica ce întruna tot spune sa nu faci ceea si ceea si sa faci ceea si ceea. Este aceasta o predica fara putere, pentru ca aproape toti oamenii cunosc binele si raul, dar n-au putere sa faca binele, ci fac raul. Pacatosii trebuie adusi la Mântuitorul, trebuie apropiati de Mântuitorul, trebuie ajutati sa-L afle pe Mântuitorul, caci, atunci când L-au aflat cu adevarat pe Mântuitorul si Jertfa Lui cea sfânta, deodata capata dar si putere de sus ca sa iasa din rautati.

Taina unei plugarii luminate este aratura adânca. Numai când plugul patrunde la o adâncime de anumiti centimetri se spune ca da de asa-numitul „pamânt viu” si rascolirea acestui pamânt aduce roada bogata. „Sa aram mai adânc”, aceasta e parola, deviza, lozinca plugariei si tot aceasta e si parola îndreptarii vietii omului. Pentru ca sa putem trai o viata dupa Evanghelie, pentru ca viata noastra sa poata rodi roade de fapte bune, trebuie sa aram cu plugul Evangheliei mai adânc în pamântul inimii noastre si al altora. Pentru aducerea sufletelor la Mântuitorul, noi, preotii, trebuie
sa aram mai adânc. În acest înteles a iesit cartea de fata, ca o încercare de aratura mai adânca în pamântul inimii oamenilor si în ogorul pastoririi sufletesti.

Sibiu, la 30 ianuarie 1926
Preot Iosif Trifa

| Continuare »