Mărgăritar
„Roagă pe Dumnezeu să deschidă ochii inimii tale şi vei vedea folosul rugăciunii şi al citirii.“
*
„Cel ce are vreun dar duhovnicesc şi sufere împreună cu cel ce nu-l are, îşi păstrează darul prin împreuna pătimire, iar cel mândru şi-l va pierde cufundându-se în gândurile trufiei.“
*
„Să nu te înalţi când verşi lacrimi în vremea rugăciunii căci Hristos este cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea.“
"Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii. Oastea Domnului nu este ceva mai mult decât Ortodoxia, ci este o familie restrânsă, o comuniune, o frăţietate evanghelică cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii. Ne trudim doar să ieşim din comunul vieţii, să creştem în Domnul, pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului nu are nici o pretenţie dogmatică sau canonică. Nu avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea nici nu a vrut şi nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii" (Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p. 48).
În acest deosebit de frumos text din Sfânta Scriptură se vorbeşte despre Domnul Hristos, Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu, ca despre Acela Care a fost mai dinainte de orice început Sfetnicul şi Împreună-lucrătorul Tatălui la facerea tuturor celor văzute şi nevăzute. În nişte cuvinte şi imagini unice este descrisă fericita colaborare a Fericitului nostru Dumnezeu Iisus Hristos cu Tatăl la alcătuirea minunată a întregului Univers material şi spiritual. Sub chipul şi numele Înţelepciunii şi Luminii se spune despre Domnul Iisus: Eu am fost aşezată din veşnicii. Înainte de orice început. Înainte de a fi pământul...
O, ne prosternem în faţa Luminii şi ne închinăm ei cum fac cei care locuiesc în ţinuturile nopţilor îndelungate – în faţa răsăritului aşteptat îndelung, cu nerăbdare – când le apare soarele dorit şi scump...
O, fraţii mei de astăzi, voi greu puteţi pricepe
înştiinţarea gravă pe care-o tot repet,
vă amăgiţi cu gândul că nici nu va începe
vârtejul prăbuşirii, fiindcă vine-ncet!
Voi numai mâine, poate,
sau mai târziu, departe,
veţi înţelege bine tot ce v-am spus acum...
Mă tem c-atuncea însă veţi fi un pas de moarte,
iar casa voastră scumpă
mă tem că va fi scrum.
Voi m-ascultaţi acuma, dar vă gândiţi că nu e
de partea mea întreaga dreptate-n ce vă spun
– vrăjmaşul se pricepe să-nşele şi să spuie
uşurătăţii voastre că am ajuns nebun.
Mă rog numai ca mâine
sau mai târziu,
departe,
când veţi putea-nţelege tot ce v-am spus acum
să nu fiţi voi atuncea ajunşi un pas de moarte,
nici casa-n întregime să nu vă fie scrum!
Nu m-ascultaţi pe mine
nici unul,
niciodată,
dar ascultaţi cu toţii de Adevărul treaz!
– Căci când veţi fi-n lumina
şi-n faţa lui curată
voi veţi afla acolo şi tot ce-am spus eu az’!
Să nu-i uitaţi pe-aceia care-au luptat frumos
şi-au pătimit ţinându-şi cuvântul credincios.
Ci şi mai mult, când vremea cu ani înalţi i-a nins,
să le cinstiţi viaţa cu-ntregul ei cuprins.
Să-i preţuiţi pe-aceia prin care Dumnezeu
v-a dăruit lumina şi v-a hrănit mereu.
Ci cu lopeţi de aur mormântul le-ngrijiţi,
udaţi cu lacrimi crinii ce-acolo-i răsădiţi!
Şi vă urmaţi eroii, mereu îmbogăţind
cu noi vieţi lumina în care se cuprind.
Căci celor morţi eroic în veci le datorăm
cuvântul şi credinţa pe care le urmăm.
Cei ce-odihnesc în Domnul, nici unii, n-au murit,
ci dorm frumos ca după o muncă fericită,
pe chipul lor cel veşnic e-un zâmbet strălucit
lăsat de datoria cu dragoste-mplinită
– cei care mor în Domnul au chipul strălucit.
Priviţi acum, când drumul la capăt le-a ajuns,
cât de măreţ e cerul în care ei intrară,
în sfintele lor umbre ce soare-a fost ascuns
şi cât de sfinte urme prin lume ei lăsară
– cei care mor în Domnul în soare s-au ascuns.
... Nu-ţi pese de viaţă, ostaş al lui Hristos,
o clipă nu sta-n cumpăt a ţi-o jertfi iubirii,
nu-i mausoleu pe lume slăvit şi glorios
cât cel în care-Şi nalţă Iisus Hristos martirii!
– cei care mor în Domnul au cerul glorios.
Nu-ţi pară rău de moarte, viteaz al lui Iisus,
căci moartea-i o clipită, dar slava-i nemurire,
nu înaintea morţii, ci după ea ţi-a spus
Hristos că te aşteaptă a Slavei răsplătire
– cei care mor în Domnul au slava lui Iisus.
Cei care mor în Domnul – şi pentru El – sunt vii,
mai vii ca toţi eroii oricăror alte sfere,
ei strălucesc pe-ntinsul întregii Veşnicii
cu slava-n care-i nalţă Întâia Înviere...
– cei care mor în Domnul în El sunt veşnic vii!
…Înălţarea Domnului de la pământ la cer este la fel de neaşteptată pentru oameni ca şi pogorârea Lui din cer pe pământ şi naşterea Lui în trup care s-a săvârşit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viaţa Sa nu reprezintă ceva fără de asemănare şi neaşteptat de neasemuit pentru lume?
Aşa cum îngerii urmăreau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despărţit lumina de întuneric şi apa de uscat, cum El a aşezat stelele pe tăria cerului, şi cum a făcut plantele şi animalele din ţărână şi la urmă a făcut omul, dându-i suflet viu, tot aşa fiecare dintre noi trebuie să privim cu uimire faptele vieţii Mântuitorului, începând cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de către Arhanghelul Gavriil în Nazaret, şi până la capăt, cu scopul Înălţării Sale minunate pe Muntele Măslinilor.
La prima vedere, totul este neaşteptat, dar, când se fac conştienţi de planul pentru rânduirea mântuirii noastre, toţi oamenii cu judecată trebuie să strige de bucurie şi să aducă slavă puterii lui Dumnezeu, înţelepciunii Sale şi iubirii Sale pentru oameni.
Nu poţi desprinde nici măcar o singură întâmplare mare din viaţa lui Hristos fără să strice întregul, aşa cum nu poţi tăia braţul sau piciorul omului fără să-l mutilezi, sau să muţi luna de pe bolta cerească sau să distrugi o parte a miriadelor de stele, fără să aduci stricăciune rânduielii şi frumuseţii cerurilor.
Aşa că nu te gândi să spui: „Nu era necesar ca Domnul să Se înalţe la cer!“ Când unii dintre iudei au fost siliţi să recunoască adevărul şi să strige: „Toate le-a făcut bine!“ (Marcu 7, 37), cum putem noi, care suntem botezaţi în numele Lui, să nu credem că tot ceea ce a făcut El, a făcut bine: plănuind şi rânduind cu mare înţelepciune.
...
Lăcrimele, lăcrimioare,
dulci ca razele de soare,
reci ca razele de lună
– mult am mers noi împreună...
Mult am mers noi împreună,
şi pe nor, şi pe furtună,
şi pe zi de vreme bună,
şi pe noapte fără lună,
şi pe zi de sărbătoare,
şi pe zile lucrătoare,
şi pe cald, şi pe răcoare,
surioare, lăcrimioare...
* * *
Voi mi-aţi dat un dar ceresc,
Harul Celui ce-L iubesc,
bucuria că-L simţesc
Prietenul Dumnezeiesc
– dulce Soţ nedespărţit
şi Mântuitor Slăvit,
şi Drag Mire Fericit
pe tot raiul nesfârşit.
Cu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni drept chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi, Toma, necredinciosule!“
Greşită judecată şi greşită asemănare, căci alt fel a fost necredinţa lui Toma şi alt fel e necredinţa noastră, alt fel a fost îndoiala lui şi alt fel e îndoiala noastră. Toma a avut o îndoială ce căuta pe Domnul; noi avem o îndoială cu care căutăm să scăpăm de Domnul, ca să putem păcătui. Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet. Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului.
Toma, cu îndoiala lui, e arătat mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el.
Alta a fost necredinţa lui Toma şi alta e necredinţa oamenilor de azi.
Necredinţa de azi e un beteşug rău şi greu ce nu caută „doctorul“; nu-L caută pe Domnul. Niciodată n-a fost boala necredinţei aşa de grea ca azi; niciodată n-a fost necredinţa aşa de mare ca azi. Un semn al vremurilor noastre este scăderea credinţei; este necredinţa.
Răutăţile şi stricăciunile sufleteşti din vremurile noastre sunt o mărturie că s-a stins şi se stinge credinţa. Mergem şi cu credinţa spre vremurile de apoi; mergem spre întrebarea Mântuitorului: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?“. (Luca 18, 8).
...
Când cerul
ni L-a dat pe pământ,
ne-a adus izbăvirea.
Nu numai
Lumina din Lumină venea,
ci legea,
prin Legea Iubirii trecea.
Din iubire de oameni
iertare dăruia.
Pentru toată făptura
Hristos învia.
Când slava
cunună de spini
din iubire de oameni purta,
nu numai Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat biruia.
Ci, Fiul Omului,
zăvoarele urii, iubind, sfărâma.
Pentru toată făptura
Hristos învia.
Biruinţa Învierii Domnului este chezăşia biruinţei noastre; Domnul Iisus biruie şi azi şi va birui până la sfârşit, căci El e veşnic biruitor, de aceea orice se va întâmpla în lume cei credincioşi vor striga mereu: Slăvit să fie Domnul Iisus Biruitorul!
Hristos a înviat!
Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Ce bucurie mare pentru cei ce au alergat cei dintâi în ziua învierii la mormântul pe care l-au găsit gol.
Nu este aici ci a înviat (Luca 24, 6) a spus îngerul femeilor, care-L căutau printre cei morţi pe Cel viu.
Cu câtă bucurie nu vor fi alergat ele, să spună „fraţilor” vestea cea mare a învierii Domnului şi Mântuitorului lor. E viu! Trăieşte! A înviat!... Eu L-am văzut! Mi-a vorbit! – adăuga Magdalena şi toţi s-au umplut de bucurie şi uimire fără seamăn. Aşadar, toate cuvintele Lui s-au împlinit întocmai şi sunt cu totul adevărate.
Bucuria păcătoasă a Cărturarilor şi Fariseilor le-a fost de scurtă durată, fiindcă vestea cea mare a făcut să le ţiuie urechile de groază. Şi ei au fost printre cei dintâi, care au auzit marea veste:
Hristos a înviat, rupând peceţile lor netrebnice şi îngrozind pe străjerii plătiţi, care au fugit cu frică să le dea de veste.
...
Versetul Zilei - Saturday, 4 July:
Lăudaţi, tineri, pe Domnul, lăudaţi numele Domnului.
(Psalmi 112, 1)
PE CĂRAREA-NŢELEPCIUNII versificare: Traian Dorz
Niciodată nimănuia
să nu crezi c-ai dat de-ajuns
ca să ştii la orice lipsă
că mai datorezi răspuns;
până este-un om ce plânge e
şti dator cu un alin –
numai când ţi-ai dat viaţa
să simţeşti c-ai dat deplin.
La părinţii tăi, copile,
dragostea vei datora
până când vă vor desparte
moartea lor sau moartea ta.
MINUNE ŞI TAINĂ - imne, colinde, cântece şi plângeri cu Maica Domnului
şi din Îndrumările Părintelui Iosif Trifa, profetul vremilor noastre, om trimis de Dumnezeu neamului şi Bisericii noastre, iniţiatorul Lucrării profetice Oastea Domnului.
Lucrarea «Ce este Oastea Domnului» este cartea de căpătâi a Mişcării cu acelaşi nume, iniţiată din inspiraţia Duhului Sfânt, în noaptea Anului Nou 1923, de către preotul sibian Iosif Trifa.
Cărticica de faţă cuprinde o vorbire ce s-a rostit în adunarea Oastei Domnului din Sibiu. Prin Tipografia Oastei o trimitem acum şi în lumea ostaşilor de prin ţară.
Ostaşii Domnului şi toţi creştinii care aşteaptă împărăţia lui Dumnezeu vor afla în cărticica aceasta învăţături de mare preţ despre cum trebuie să creştem în Domnul. Un semn al recunoaşterii noastre ca ostaşi trebuie să fie creşterea noastră cea duhovnicească. An de an şi zi de zi să creştem în Domnul pentru ca, văzându-ne alţii cum creştem în cele bune, să capete şi ei îndemn de a intra în fronturile mântuirii sufleteşti.
Domnul să binecuvânteze cu folos de mântuire sufletească pe cei ce vor citi şi răspândi şi această mică solie.
Oglinda inimii omului de Pr. Iosif Trifa Taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti are două puncte principale. Punctul cel dintâi şi cel mai însemnat, şi cel mai înalt este Golgota, este Jertfa Mântuitorului. Fără Jertfa Crucii nu este şi nu poate fi nici un fel de mântuire sufletească. Numai Sângele Lui ne poate curăţi de orice păcat (I Ioan 1, 7).
Să ne închipuim că suntem în lanul de grâu. Carul încărcat cu snopi trece scârţâind din toate încheieturile, lăsând urme adânci, de-a lungul holdelor pe unde trece.
Binecuvântat este cel ce prin scrisul şi graiul său îndeamnă pe oameni să citească Sf. Scriptură şi se luptă să ducă pretutindeni cunoştinţa Cuvântului dumnezeiesc. Şi, cu atât mai mult, merită numele de binefăcător al mulţimii acela care îngenunchează un popor întreg lângă Sfânta Carte a lui Dumnezeu.
Cuvânt la Anul Nou Sfântul Ioan Gură de Aur Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.
Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.
