Muzeu — Comori Nemuritoare

Fratele Popa Petru s-a născut în satul Săucani din judeţul Bihor, în anul 1918 – şi s-a predat Domnului de mic copil, încă pe când era în şcoala primară, la vârsta de 12 ani, prin anul 1930. Era pe atunci un învăţător în satul său, anume Dumitru Hera, care în timpul acela era un foarte bun frate în Oastea Domnului. Acest bun frate i-a învăţat pe copii în şcoala lui nu numai cartea lumească, ci le-a propovăduit şi din Cartea lui Dumnezeu, Biblia. Dintre toţi elevii lui, s-a ales însă unul care a pus la sufletul său tot ce auzea din gura acestui îndrumător duhovnicesc. S-a predat din toată inima lui Domnului Iisus. Şi îndată a şi început să lucreze pentru El.

Încă elev la şcoala primară, a început să ia parte pe la toate adunările Oastei Domnului, care atunci începeau să se înfiripeze prin toate satele din jurul Beiuşului şi până spre Oradea. Încurajat de fratele Pavel Maliţa de la Oradea şi însoţit de alţi fraţi tineri ca el, fratele Popa Petru din Săucani era nelipsit de la toate adunările frăţeşti pe care le însufleţea la început cu poezii şi cântări rostite totdeauna cu lacrimi, iar îndată după aceea cu cuvântul său atât de dulce şi duios, pe cât era de puternic, de limpede şi de fierbinte pentru Hristos, Domnul şi Mântuitorul său pe Care L-a iubit cu o dragoste unică şi cu o râvnă atât de mare şi de statornică cum puţini alţi fraţi din ţară au mai fost să aibă la fel.

| Continuare »

Părintele Vasile Ouatu s-a născut în anul 1903 în oraşul Bârlad, în Moldova, şi a terminat teologia la Bucureşti în anul 1928. S-a căsătorit cu soţia sa Emilia în 19 mai, anul 1929, cununaţi fiind de preotul Toma Chiricuţă de la Biserica Zlătari, din Bucureşti.

A câştigat prin concurs postul de paroh la Biserica „Sfânta Treime” – Ghencea, unde mai concurau şi alţi 42 de candidaţi. Avea o minte pătrunzătoare şi o inimă plină de dragoste de a sluji lui Dumnezeu cu toată râvna şi curăţia vieţii sale.

De la începutul vieţii de căsnicie i-a cerut soţiei sale cu toată stăruinţa ca ea să fie în toate privinţele un exemplu de viaţă curată şi smerită pentru toate femeile din parohia sa, lucru pe care ea l-a înţeles şi despre care a mărturisit ea că şi-a dat toate silinţele să-l împlinească.
Lăcaşul nou al bisericii din parohia sa era atunci în construcţie, abia înălţat un metru de la pământ. Planul era mare şi construcţia va cere jertfă şi osteneli nespus de mari. De la început, tânărul preot şi-a luat în cea mai mare grijă şi răspundere sarcina ridicării acestei biserici de forma şi de mărimea cea mai aleasă. Dar el a ştiut şi mai bine un şi mai însemnat adevăr, anume acela că înaintea datoriei de a ridica biserica din piatră, un adevărat slujitor al lui Dumnezeu are datoria şi mai mare de a ridica biserica vie din suflete pentru Hristos. Şi acest lucru l-a împlinit chiar din primele zile părintele Vasile, în parohia sa din cartierul Ghencea din Bucureşti.

Chiar din anii săi de teologie a aflat despre Lucrarea Oastei Domnului care pornise de la Sibiu prin râvna sfântă a Părintelui Iosif Trifa. Şi încă de atunci şi-a însuşit cu toată hotărârea calea de ostaş al Domnului, pregătindu-se cu toată evlavia şi râvna sufletului său devotat lui Hristos pentru a fi cu adevărat un slujitor destoinic şi vrednic al Domnului.

Cu multă voinţă şi dăruire s-a aşezat pe munca duhovnicească în parohia sa, organizând adunări ale Oastei Domnului şi alte întâlniri cu parohienii săi, sub diferite forme de activitate. Toate cu scopul ridicării nivelului vieţii duhovniceşti şi al propovăduirii Evangheliei până la cea din urmă familie şi până la cel din urmă suflet din parohia sa.

În timpul acestor activităţi felurite pentru ridicarea bisericii sufleteşti din parohia cartierului Ghencea, numărul sufletelor care se înscriau în Oastea Domnului creştea mereu. Adunarea Oastei Domnului din Ghencea ajunsese să fie cea mai numeroasă şi mai puternică grupare din Bucureşti. Şi lucrurile minunate care se realizau acolo îi umpleau de bucurie pe toţi cei ce iubeau Cauza Domnului.

Între timp creşteau şi zidurile bisericii de piatră. Fondurile adunate prin străduinţele şi ostenelile lui ajutau la grabnica terminare. Şi în noiembrie 1934 – în mai puţin de 5 ani –, măreţul lăcaş al Oastei Domnului se sfinţea, în prezenţa patriarhului, a ministrului Cultelor şi a unora dintre ele mai de frunte autorităţi din Bucureşti. Toate aceste realizări au cerut însă eforturi atât de mari: alergări prin ploi şi zăpezi, nopţi de rugăciune, zile de post, lipsuri personale, încât numai după doi ani, în 1931, se îmbolnăveşte grav de plămâni şi trebuie să se interneze în spitale. Astfel încep alţi cinci ani de muncă, amestecaţi cu suferinţe din ce în ce mai grele. Dar lucrul Domnului, el nu l-a lăsat deloc, ba încă cu atât mai mult cu cât vedea că vremea plecării sale la Domnul este tot mai aproape, cu atât lupta şi muncea mai cu râvnă pentru a-şi împlini lucrul pentru care l-a rânduit Dumnezeu.

Avea o voinţă atât de tare în râvna lui, încât nu ţinea seamă de nici o jertfă personală. Abia ieşit din alt spital, începea lucrul sfânt cu mai multă putere.

În Casa Domnului nu îngăduie nici un fel de afaceri şi practici nebiblice: cadouri pentru slujbe, alcool, plată pentru rugăciuni nepermise de Evanghelie şi altele de acest fel, cum făceau ceilalţi preoţi. Asta i-a atras ura celorlalţi şi tot felul de pâre şi învinuiri nedrepte la cei mari…

Împotriva beţiei şi a localurilor necurate din apropierea bisericii a luptat, spre a le închide ori a le îndepărta, pentru a nu tulbura slujbele sfinte. Aceasta i-a ridicat împotriva sa alţi duşmani.

Când era chemat pentru diferite acte de cult în casele unor oameni în care vedea tablouri sau obiecte nereligioase, nu-i lăsa până ce nu erau date afară, spunând că lucrul Domnului nu se poate face în prezenţa unor astfel de dovezi ale păcatului şi semne ale diavolului.

Suferea mai bine sărăcia, decât să primească felurite cadouri, pentru ca nu cumva slujba Domnului să fie defăimată ori să fie silit ca pentru aceste cadouri să îngăduie unele păcate ori să facă unele înlesniri nepotrivite cu Cuvântul lui Dumnezeu. Mai bine sărac şi curat – zicea el. Când începi să primeşti daruri, atunci nu poţi fi curat în totul faţă de toţi. De cele mai multe ori acestea ţi-s date pentru a închide ochii faţă de un păcat şi a‑ţi închide gura faţă de o mustrare.

În biserica sa, părintele Vasile făcea de două ori pe săptămână adunări, ceasuri întregi, cu toţi fraţii şi surorile care umpleau Casa Domnului. Miercuri seara era seară de cântări şi rugăciuni; vineri seara, adunări de evanghelizare, în care el punea tot sufletul şi viaţa sa. Din timp în timp, organiza serbări cu copiii, ajutat şi de soţia sa în munca aceasta plină de bucurie.

Aceste munci îi cereau tot mai mult efort şi timp, şi jertfă, astfel că în ianuarie 1931, fiind atins foarte grav la plămâni, a fost trimis la Sinaia pentru tratament. Abia s-a refăcut puţin şi, în martie, s-a întors din nou la munca sa pe care n-o putea părăsi. Dar n-a putut sta decât o lună până când boala a izbucnit din nou, cu sânge, şi a trebuit să fie dus la Sanatoriu Geoagiu, unde era în acel timp şi Părintele Iosif Trifa. Starea împreună acolo i-a legat şi mai mult împreună, iar pe părintele Vasile l‑a făcut să se dăruiască şi mai mult luptei Oastei Domnului.

Când a izbucnit conflictul de la Sibiu, părintele Vasile a trecut hotărât şi total de partea adevărului pentru care suferea Părintele Iosif, luând atitudine puternică împotriva nedreptăţii care se făcea Oastei Domnului de către oficialitatea bisericească. Şi condamna cu Cuvântul Domnului pe cei ce erau nedrepţi şi necinstiţi.

În cadrul Oastei de la Bucureşti a avut şi el nespus de mult de luptat cu cei cărora le plăcea să se numească şefi şi ofiţeri – dar care căutau mai mult slava lumească şi foloasele lumeşti decât slava şi foloasele lui Dumnezeu.

Când foaia «Iisus Biruitorul» a fost suspendată pe nedrept, părintele Vasile şi-a dat în locul ei foaia sa «Ostaşul Domnului», prin care Părintele Iosif şi-a putut apărarea sa în momentele cele mai grele. Iar mulţimea fraţilor din ţară şi-au putut spune cuvântul lor de sprijinire a cauzei drepte a Oastei Domnului şi a profetului ei.

În tot acest timp, deşi bolnav grav şi cu primejdia morţii permanent asupra lui, el lucra alături de soţia sa şi de alte câteva suflete devotate Domnului la tipărirea, împachetarea şi expedierea foilor la fraţii din toată ţara. Vrăjmaşii lui au organizat împotriva sa până şi echipe de bătăuşi care îl urmăreau cu batjocuri de tot felul, aruncând uneori şi cu pietre asupra lui. Numai Domnul l-a scăpat de multe ori de aceşti urmăritori.

Între timp au avut trei copii, un băiat şi două fete. Într-o vreme băiatul li s-a îmbolnăvit foarte grav şi, deşi medicul chemat a făcut tot ce a putut, copilului nu i se făcea bine. Într-o seară când copilul avea crize, el s-a aşezat în genunchi la căpătâiul copilului său şi s-a rugat toată noaptea, fără să se ridice de acolo. Soţia lui, mama copilului, ne spune: „Eu n-am putut face lucrul acesta, dar el l-a făcut. Dimineaţa, când a venit medicul, copilul nu mai avea nimic. Şi nici până azi, când împlineşte 51 de ani, copilul nostru nu a mai avut nimic de atunci.” Iată ce mare credinţă şi putere în rugăciune avea acest slujitor sfânt al lui Dumnezeu.

În vara anului 1935, în timpul marilor pelerinaje la Maglavit, a organizat şi el cu parohienii săi din Bucureşti un astfel de pelerinaj, în scopul propovăduirii acolo a Cuvântului lui Dumnezeu. El a scris şi o carte plină de învăţăminte despre lucrurile petrecute la Maglavit. Au fost şi acolo suflete care s-au întors la Dumnezeu, totuşi puţine faţă de efortul mare care s-a depus pentru asta.

În anul 1936 a organizat o mare adunare a Oastei Domnului în Bucureşti. Au luat parte atunci mari mulţimi de fraţi din toată ţara, lucrul acesta fiind o puternică dovadă despre însemnătatea Oastei Domnului, care s-a făcut atunci cunoscută în chip măreţ şi în Capitala ţării. În vara aceasta, 1936, a venit el la Sibiu cu toată familia, stând mai multă vreme la redacţia foii «Iisus Biruitorul» împreună cu Părintele Iosif şi cu noi, cei de la redacţie, care lucram acolo.

După aceea boala i s-a agravat din nou. A fost internat la Cluj, dar după puţin timp a plecat acasă. În ziua de vineri, 19 februarie 1937, i-a spus soţiei sale că Domnul îl trage de mână şi că în curând va pleca la El. A cerut să i se aducă copilaşii să-i binecuvânteze, i-a îmbrăţişat pe copilaşi şi pe mama lor şi, cu un ultim cuvânt: „Vă iubesc!”, a plecat la Domnul în seara aceleiaşi zile.

A avut o înmormântare cutremurătoare, la care au luat parte mii de fraţi din toată ţara şi de peste hotare, în frunte cu Părintele Iosif Trifa, care s-a ridicat de pe patul său de boală pentru a lua parte la această plecare a fratelui şi a sprijinitorului său. A mai fost de faţă şi părintele Vladimir şi mulţi alţi fraţi cunoscuţi… Părintele Iosif a rostit o mişcătoare cuvântare. La fel şi părintele Vladimir şi mulţi alţi fraţi.

În istoria Oastei Domnului, părintele Vasile Ouatu a rămas ca o pildă strălucită de preot al Domnului, de ostaş al lui Hristos şi de martir al Său, care nu şi-a cruţat viaţa până la moarte, ci a pus slujba Domnului mai presus de viaţa sa şi de interesele familiei sale. Cu toată curăţia sufletului său, s-a străduit să facă totul pentru Domnul în aşa fel, încât cu nimic să nu-i fie umbrită sau pătată această slujire dusă până la moarte, în toată ascultarea şi dragostea pline de sfinţenie. A fost o jertfă dăruită total, care s-a sfârşit numai la 33 de ani, la fel ca viaţa pământească a Mântuitorului său pe Care L-a iubit şi L-a slujit mai presus ca orice pe pământ.

A fost înmormântat în cimitirul Ghencea din Bucureşti, iar mormântul său neuitat este vizitat şi azi cu mută dragoste de către cei ce preţuiesc amintirea şi mormintele sfinţilor.

Ultima scrisoare, cu ultimul cuvânt:
De la Sanatoriul din Geoagiu, părintele Vasile i-a trimis Părintelui Iosif scrisoarea de mai jos, ca un ultim cuvânt al său:

„Scump şi iubit părinte Iosif! Nu v-am putut scrie până acum. Sunt istovit complet. M-am simţit mai demult bolnav, dar n-am voit să cedez. Am luptata înainte, cu credinţa în Dumnezeu. Acum sufăr din greu. Lupta de zi şi noapte m-a istovit şi a stricat toate mădularele trupului meu. Nu mai am nimic bun în mine. Dar nu disperez. Am conştiinţa pe deplin împăcată că mi-am făcut datoria. Pot muri liniştit în orice clipă. Socot că mi-am împlinit misiunea pe acest pământ.

Un singur lucru mă mai reţine şi adesea mă tulbură: soţia şi copiii care, omeneşte vorbind, mai au încă nevoie de cele pământeşti, dar iarăşi îmi zic: Cel ce dă hrană tuturor… va avea grijă şi de scumpii mei.

Sunt în aceste clipe soldatul care cade zdrenţuit de gloanţe, dar steagul îl ţine sus, în semn că nu s-a predat inamicului. Eu nu m-am predat. Am luptat, am suferit, dar nu m-am predat. De la ţintă nu m-am abătut. Acum când nu mai am nici o putere, ştiu sigur că Domnul va desăvârşi totul. În Mâinile Lui le-am lăsat toate – şi stau aşteptând împlinirea voii Lui.

În tot momentul mă rog pentru sf. voastră şi scumpă Oastea Domnului. Domnul a voit ca eu să înţeleg toate frământările sf. voastre şi să mă identific deplin cu această lucrare divină. Poate şi de aceea am suferit mult, ca să înţeleg mult.

Acum am timp destul de rugăciune. Altceva nu pot face. De citit nu pot, de vorbit deloc, de scris foarte-foarte greu. Aşa că mă rog.
Nemaiputând scrie, vă salut şi vă îmbrăţişez, trimiţând şi tuturor celorlalţi dragostea mea în Domnul Iisus.

Preotul Vasile Ouatu, Sanatoriul Geoagiu – 22 XI 1936”

Cât de puternic şi mişcător este acest cuvânt testamentar şi ce sfârşit luminos arată el! Ce mare apostol şi preot al lui Dumnezeu a fost acela care şi-a putut încheia viaţa şi slujba sa în chip atât de asemănător cu al Sfântului Apostol Pavel, al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al părintelui şi profetului Iosif!

La moartea părintelui Vasile Ouatu a apărut «Isus Biruitorul» în ediţie specială, scriind următoarele:

„O veste de durere împărtăşim fraţilor de la fronturi: Dragul şi scumpul nostru părinte Vasile de la Bucureşti a adormit în Domnul în seara zilei de vineri, 19 februarie. S-a stins cel ce a luptat până la sânge cu războiul cel sfânt al Oastei Domnului. S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (Rom 12, 1), pentru Cauza Lui. S-a stins cel ce nu s-a cruţat şi n-a cruţat nimic, ci totul a pus în slujba cea sfântă a Domnului. S-a stins cel ce a stat pe front până ce i s-a stins graiul şi a căzut sub greutatea boalei. S-a stins cel care L-a iubit pe Domnul şi lupta Lui în lume mai mult decât pe soţia lui, pe copiii lui, mai mult decât sănătatea lui şi decât viaţa lui (Mt 10, 37). S-a stins cel ce s-a cheltuit bucuros pentru turma lui şi fraţii lui (II Cor 12, 15). S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să lupte şi a luptat, să sufere şi a suferit, să se jertfească şi s-a jertfit, să sufle în trâmbiţă şi a trâmbiţat. A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit, dar le-a suferit pe toate privind ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea Credinţei noastre (Evr 12, 1). S-a stins un viteaz al Domnului pe care solia morţii, solia chemării la Domnul l-a aflat pe front ţinând sus steagul Domnului Iisus. S-a sfârşit ţinând sus Cuvântul Vieţii (Flp 2, 16).

Dragostea pentru fraţii lui l-a făcut să-şi dea viaţa pentru ei (In 15, 13), lăsându-ne şi nouă, celor ce am rămas, acest testament al luptei şi jertfei pentru Domnul şi Cauza Lui cea sfântă. S-a stins o lumină care s-a topit luminând. S-a stins scumpul şi dragul nostru părinte şi luptător. Dar jertfa lui rămâne.

În temelia războiului nostru cel sfânt, alături de Jertfa cea Mare şi scumpă a Scumpului nostru Mântuitor, avem de acum şi jertfa copiilor Lui. Avem de acum şi jertfa scumpului nostru părinte Vasile, iar jertfele acestea sunt şi ele chezăşia biruinţei noastre, pentru că prin jertfă a biruit Evanghelia. Şi numai prin jertfă biruie şi azi. Orice biruinţă vine numai prin jertfă.

Scumpii noştri fraţi din toată ţara, a plecat la Domnul dragul nostru părinte Vasile, iar noi, cei care am rămas, trebuie să arătăm că ştim preţui dragostea şi jertfa scumpului nostru luptător. De aceea, în Numele Domnului, vă rugăm:

1. În înţelegere cu preoţii, să se facă rugăciuni şi parastase în toate sfintele biserici, iar în ziua înmormântării, marţi, la amiazi, să se tragă clopotele.
2. În toate adunările să cinstim amintirea lui, rugându-ne pentru veşnica lui odihnă.
3. Scumpul nostru va fi înmormântat marţi, 23 februarie.
4. Fraţii vor veni din toate părţile cu steagurile îndoliate.
5. Ziua înmormântării va fi o zi de post şi rugăciune.
6. În fiecare an la Rusalii să i se prăznuiască amintirea cu pelerinaj la mormântul său.
7. Pentru ziua înmormântării sunt chemaţi toţi fraţii preoţi-ostaşi. Va merge, cu ajutorul Domnului, şi părintele Iosif de la Sibiu.”

…Părintele Vasile s-a stins la vârsta de 33 de ani… Boala i-a topit cu totul trupuşorul lui (în timpul din urmă avea doar o greutate de 32 kg). S-a chinuit mult, dar credinţa l-a ţinut până la sfârşit în braţele Domnului.

În urma scurtei, dar rodnicei sale vieţi, rămâne o monumentală biserică, una dintre cele mai mari din Bucureşti, pe care el a construit-o în cartierul Ghencea, o oaste puternică şi multe alte înfăptuiri despre care se va vorbi încă mult. Dar mai presus rămâne o viaţă şi o pildă măreaţă de luptă şi de jertfă până la moarte pentru Cauza Domnului şi a Evangheliei Lui.

La înmormântarea sa de la Bucureşti a participat şi Părintele Iosif Trifa de la Sibiu, care a rostit o lungă şi puternică cuvântare, plină de admiraţie şi dragoste fierbinte, în care a arătat toată viaţa lui de luptă şi jertfă pentru Hristos şi Oastea Sa.
O mulţime de multe mii de oameni l-au petrecut la mormânt. 72 de fraţi şi surori au depus legământul în faţa sicriului său.
De Rusalii 1937, un pelerinaj – sute de fraţi din zeci de comune, 16 judeţe şi 10 steaguri. Aproape 100 de suflete au pus legământ.

Solia unei jertfe. În foaia «Isus Biruitorul» se anunţase o carte mare cu toată viaţa şi activitatea părintelui Vasile, dar, venind peste noi alte necazuri, această carte va întârzia. Până la scoaterea ei, fratele Tit a spicuit într-o cărticică cu titlul de mai sus unele duioase părţi din viaţa sa şi două predici testamentare.

În foaia «Isus Biruitorul» au mai apărut mult timp şi după moartea lui puternice şi frumoase aprecieri scrise despre lupta şi jertfa părintelui Vasile de către cei mai de seamă fraţi ostaşi. Domnul să-l răsplătească în slava Sa de toate suferinţele îndurate pentru dragostea Domnului şi a fraţilor.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din «Fericiţii noştri înaintaşi»

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1984, la Cluj. A fost înmormântat în cimitirul din Mănăştur. A avut şi el, ca Părintele Iosif, la moartea sa încă o împotrivire din partea celor ce l-au urât. Dar nu poate fi prietenul mai mic scutit de ceea ce a avut parte prietenul său mai mare.

A văzut lumina zilei în oraşul Chişinău – Basarabia, în 6 februarie 1896, din părinţii: preot Vasile Popovici şi Eufrosina. Amândoi pă­rinţii erau de o mare credinţă, cinste şi evlavie, împlinindu-şi toate îndatoririle sfintei lor slujbe în cel mai frumos fel, spre slava şi voia lui Dumnezeu. Ta­tăl Ceresc i-a binecuvântat cu 11 copii, pe ca­re i-au crescut cu mul­tă grijă în dragostea şi frica lui Dumnezeu…

La naşterea celui de-al 11-lea copil, ma­ma a murit, fiind înmormântată la Mere­şeni – Lăpuşna, unde era atunci tatăl preot. A fost jelită cu multă durere şi lacrimi.

Mai ales pentru fiul ei Vladimir, pierderea mamei scumpe a fost o pricină de mare şi îndelungă durere. Plecarea mamei l-a făcut să dorească nespus de mult Împărăţia Cerească şi să se pregătească şi el pentru o viaţă care să-l facă tot mai vrednic de a fi în Împărăţia lui Dumnezeu, unde a plecat mama lui.

Mai târziu, când şi soţia sa iubită va pleca cu mulţi ani înaintea lui la Domnul, se va aprinde şi mai mult focul iubirii cereşti în inima sa. Era văr de-al doilea cu preotul Alexei Mateevici din Basarabia, care a scris poezia nemuritoare „Limba noastră-i o comoară”…

A terminat seminarul teologic din Chişinău în 1917, după care a intrat ca învăţător în comuna Susleni – Orhei. În anul 1918 s-a cununat în Domnul cu Eufimia, şi ea învăţătoare în comuna Ţibirica – Orhei.
După moartea tatălui său, în anul 1919, a fost ales preot în locul acestuia, în parohia Lulova. Fiind primul căsătorit dintre cei opt fraţi ai săi, cei doi soţi au devenit ca nişte părinţi pentru fraţii lor mai mici şi orfani. Cu o dragoste sfântă în Domnul, şi-au făcut această datorie amândoi.
Nu peste multă vreme însă, soţia s-a îmbolnăvit de plămâni. Au urmat lungi şi grele tratamente la Văratec, la Sanatoriul Geoagiu, apoi acasă.

Apariţia Oastei Domnului în anul 1923 a însemnat, atât pentru părintele Vladimir, cât şi pentru soţia sa, răsăritul unei lumini cereşti. Încă din anul 1924, primind foaia «Lumina Satelor» de la Sibiu, îndrăgind-o din primul moment, s-au ataşat din toată inima, cu devotament, de lupta Părintelui Iosif Trifa, intrând în Oastea Domnului şi înfiinţând această frăţietate sfântă atât în parohia sa, cât şi în celelalte localităţi. Cărţile Părintelui Iosif erau citite cu sete şi dragoste, subliniate şi răspândite peste tot, iar aceste cărţi au întors multe suflete de pe calea pierzării, formând în acele părţi, până departe, multe comunităţi duhovniceşti.

Ce frumos îşi aminteşte despre aceste zile părintele Vladimir, când scrie: „Viaţa noastră, a amândurora, se desfăşura în această atmosferă înnoită şi sfinţită de Duhul Sfânt, într-un fel lin şi fericit. Creşteam amândoi în cunoştinţa Domnului şi eram plini de o sfântă bucurie în Domnul. Viaţa noastră era ca o cântare nouă lui Dumnezeu. Eram parcă nepământeni, în dragostea dintâi care iubea mai presus de orice pe Dumnezeu şi pe semeni. Domnul Se coborâse în noi cu Împărăţia Lui. Parohia noastră, Glingeni, era umbrită de Duhul Sfânt”.

Îmbolnăvirea soţiei sale Eufimia şi internarea ei în Sanatoriul Geoagiu i-a dat astfel prilejul să-l întâlnească acolo şi să-l cunoască şi personal pe Părintele Iosif, care era şi el internat în acel sanatoriu. Această cunoaştere i-a apropiat şi mai mult, legându-i pentru totdeauna într-o părtăşie care s-a făcut din ce în ce tot mai fierbinte, mai puternică şi mai frumoasă.
După izbucnirea conflictului de la Sibiu dintre Părintele Iosif şi mitropolitul Bălan, părintele Vladimir a trecut cu toată puterea şi hotărârea de partea adevărului, participând la toate acţiunile, atât pentru apărarea Cauzei Oastei, cât şi pentru apărarea dreptăţii Părintelui Iosif.

La sfatul din 12 septembrie 1937 el a fost de faţă – şi, spre deosebire de ceilalţi preoţi care au fost prezenţi atunci şi până atunci lângă Părintele Iosif, părintele Vladimir nu numai că nu s-a retras cu frică sau cu rezerve ca şi ceilalţi – ci a rămas cu toată hotărârea printre primii apărători cu orice preţ ai acestor cauze sfinte. A rămas până la urmă singurul în viaţă, dintre toţi preoţii ostaşi, care nu s-a dat în lături de la nici o jertfă pentru Cauza Domnului şi care n-a făcut nici un compromis cu conştiinţa lui. Şi-a ţinut cu hotărâre şi cu statornicie frumosul legământ depus Domnului alături de Părintele Iosif, atât în viaţa acestuia, cât şi lângă sicriul său, în 16 februarie 1938. Personalitatea şi exemplul Părintelui Iosif i-au rămas ca o icoană sfântă. Scrierile sale l-au îndemnat să scrie şi el. Multe din gândurile lui şi ale altora le-a scris şi le-a tradus, publicându-le în folie Părintelui Iosif, care îl aprecia foarte mult şi care chiar şi înainte de moartea sa l-a invitat lângă patul suferinţei sale de la Sibiu şi l-a reţinut cu el aproape o lună de zile.
Pe lângă articole şi însemnări publicate săptămânal în reviste, părintele Vladimir a mai scris şi broşurile: „Iertarea”, „Rolul preotului ca păstor de suflete”, „Dragostea dintâi” şi „Cartea Preoţiei” – acestea două din urmă fiind traduceri din ruseşte.

Pe lângă acestea, părintele Vladimir mai avea şi alte frumoase lucrări scrise, pe care Părintele Iosif voia să i le tipărească, dar din cauza celor petrecute îndată n‑a mai avut putinţa să facă acest lucru. Nici atunci – şi nici după aceea, până astăzi.
În toamna anului 1934, scumpa şi credincioasa lui soţie Eufimia, asemenea dragii sale mame, a trecut la Domnul, lăsându-l cu inima adânc îndurerată şi singuratică pe pământ pe totdeauna. Mult a plâns-o soţul ei iubit, apoi a aşezat-o pentru odihnă, până la Înviere, în pământul lor natal de la Glingeni, aproape de Casa Domnului pe care a iubit-o şi a împodobit-o ea cu drag.

În 1940, părintele Vladimir şi-a strâns într-o carte, „Pe marginea unui mormânt”, toate lacrimile, meditaţiile şi rugăciunile sufletului său lângă mormântul soţiei iubite. Se află acolo un mănunchi impresionant de flori cereşti şi nemuritoare închinate Dragostei lui Hristos şi din El.
La înmormântarea Părintelui Iosif a alergat din Basarabia, din cel mai îndepărtat colţ al ţării, şi a ajuns cu câteva minute înainte de coborârea sicriului în mormânt. A fost un moment zguduitor şi de neuitat ajungerea lui, îmbrăţişarea şi legământul înlăcrimat pus atunci în faţa acestui mormânt nemuritor.

Au trecut 45 de ani de atunci, dar la toate zilele de 12 februarie şi la toate sărbătorile Rusaliilor de atunci şi până în 1983, când avea aproape 90 de ani, părintele Vladimir şi-a împlinit, prin prezenţa lui la mormântul din Sibiu, cu credincioşie sfântă şi fierbinte, legământul pus pe totdeauna Domnului şi profetului Său.

A avut şi el destul de multe lupte în cursul zecilor de ani de muncă şi jertfă în Oastea Domnului. Mitropolitul Bălan, prigonitorul Oas­tei Domnului, a intervenit la început şi împotriva părintelui Vla­dimir, chiar prin Mitropolia Chişinău­lui, ca să fie pedepsit. Dar Domnul a lucrat pentru el prin nişte oameni mai înţelepţi şi mai temători de Dumnezeu – şi a scăpat cu bine.

După refugierea sa din Basarabia a fost, timp de 11 ani, preot în comuna Strâm­beanu de lângă Târgovişte. Atunci s-a apropiat foarte mult de familia fratelui Ionescu din Vulcana-Pandele, unde a petrecut de atunci şi până astăzi [la data scrierii cărţii – n.n.], în fiecare an, zile de sfântă refacere sufletească.

După 1957 a slujit 20 de ani ca preot în parohiile Sâg [şi Tusa] din judeţul Sălaj, până în 1976, când s-a pensionat.

După 1976 s-a mutat la Cluj, unde are o nepoată în familia căreia şi-a dus ultimii ani ai vieţii sale. De aici din Cluj a făcut mereu mul­te drumuri prin ţară, cât timp i-au îngăduit puterile, spre a cerceta şi îmbărbăta pe fraţi.
În adunarea din Cluj a luat parte la toată activitatea Oastei Domnului, întărind pe fraţi şi îmbărbătându-i cu cuvântul şi exemplul dragostei sale în slujba Domnului.

De aici a luat mereu parte, în toţi anii, la toate adunările de reculegere şi mărturisire la mormântul Părintelui Iosif din Sibiu, atât în zilele de 12 februarie, cât şi în sărbătorile Rusaliilor, până în cel din urmă an al vieţii sale.

În timpul vieţii şi activităţii sale în Basarabia, a colaborat îndeaproape cu mulţi fraţi harnici şi ostenitori ai Oastei Domnului, cum a fost fratele Dumitru Roma­nenco – care, deşi era mare proprietar în comuna Voi­nova, judeţul Orhei, totuşi, după ce s-au predat Domnului el şi soţia sa Vera, au devenit nişte harnici misionari în Oastea Domnului. Fratele Romanenco a format chiar o echipă de misionari călări şi, în felul acesta, cutreierau multe locuri şi vesteau Evanghelia, întemeind adunări ale Oas­tei şi răspândind mult Cuvântul Domnului.

La încheierea însemnărilor acestora, transcriem un ultim cuvânt din partea părintelui Vladimir. Iată-l:

„…Închei această biografie a mea cu nesfârşite mulţumiri Sfintei Treimi: Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, rugându-mă ca cei ce ne vor urma să afle aici o frumoasă pildă de slujire în Oastea Domnului şi în Biserica noastră, hrana necesară pentru a duce lupta sfântă a mântuirii tot înainte, tot înainte…

Mă voi bucura nespus de mult dacă îndemnurile acestea vor ajunge până la inima cititorului, ca să-l hotărască pentru Domnul într-un chip definitiv şi statornic. Domnul Duhul Sfânt să trezească în sufletele moarte şi amorţite de păcat o viaţă vie. Şi astfel întreagă Ţara noastră şi Comunitatea noastră să fie mântuite.

La sfârşitul vieţii mele îmi îndrept privirile şi inima mea cu o fierbinte mulţumire spre Dumnezeul meu, rugându-L să binecuvânteze pe toţi fraţii mei din Oastea Domnului, de peste tot. Eu îi îmbrăţişez şi îi sărut pe toţi cu o dragoste fierbinte în Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, rugându-i din suflet: iertaţi-mă, iubiţilor, iertaţi-mi tot ceea ce v-am putut greşi ca un om pământean în lumea aceasta, ca să căpătăm cu toţii acea pace dumnezeiască ce s-a vestit la Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când s‑a zis: Pe pământ pace, între oameni bunăvoire…

Iar fraţilor celor mai apropiaţi, care au fost împreună lucrători cu mine în ostăşia Domnului şi fratelui meu preaiubit T. Dorz, le spun: Prieteni scumpi şi apropiaţi, vă împărtăşesc în chip deosebit iubirea sufletului meu, mulţumirile mele şi recunoştinţa mea pentru amintirile scumpe şi nemuritoare, pentru ajutorul şi dragostea voastră. Facă Domnul ca, în curând, să ne bucurăm veşnic de biruinţă în Împărăţia Lui împreună cu toţi înaintaşii sfinţi şi cu toţi urmaşii noştri.
Slavă Sfintei Treimi, Care m-a adus până la sfârşitul lucrării mele cu bine. Amin.

Iar pe toţi cei ce vor citi această biografie îi rog smerit şi fierbinte să se roage către Domnul Iisus pentru mine şi pentru soţia mea, porumbiţa mea cea neuitată.
Slăvit să fie Domnul nostru Iisus Biruitorul pentru toate. Amin. Amin. Amin.

Al vostru – părintele Vladimir
La Rusaliile anului 1983.”

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1984, la Cluj. A fost înmormântat în cimitirul din Mănăştur. A avut şi el, ca Părintele Iosif, la moartea sa încă o împotrivire din partea celor ce l-au urât. Dar nu poate fi prietenul mai mic scutit de ceea ce a avut parte prietenul său mai mare.
Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz – Fericiţii noştri înaintaşi

… am aflat de departe ştirea trecerii la Domnul a unui alt frate erou al Oastei Domnu­lui şi luptător neînfricat al lui Hristos, fratele Leon Andronic din Bacău… [24 octombrie 1988]

Dar cu câteva zile mai înainte de trecerea sa, Domnul mi-a pus pe inimă să fac un drum până la Bacău, să-l mai revăd o dată pe acest frate scump cu care umblasem şi lucrasem împreună de peste cincizeci de ani.

Încă din primii mei ani la Sibiu îl cunoşteam pe fratele Leon nedespărţit de fratele David la toate marile ocazii din Sibiu şi din ţară ale Oastei Domnului. Presimţeam că foarte curând ne va veni rândul ori unuia, ori celuilalt.

Şi, cum nu-l văzusem de mult, am făcut tot ce am putut şi am luat drumul până la Bacău.

La un plan pus la cale de Domnul, fratele Leon venise fără să ştie de ce, şi el, de departe, de la un tratament medical, acasă la Bacău.

Numai bine a făcut Domnul că ne-a întâlnit. L-am luat cu noi şi am participat apoi în duminica aceea, după-masă, pentru ultima dată la adunarea din Bacău. Nici eu nu mai fusesem la adunarea aceasta de patruzeci şi doi de ani, aşa că am avut o neuitată bucurie cu toţi fraţii din Bacău pe care nu-i văzusem de atunci. Fratele Leon a ţinut o scurtă vorbire, luându-şi rămas bun de la fraţi pentru ultima dată. A fost o profeţie, pentru că, într-adevăr, peste o săptămână pleca la Domnul.

Traian DORZ,«Istoria unei jertfe», vol 4

A fost unul dintre cei mai harnici şi ostenitori fraţi bucovineni.

Zeci de ani el a fost în primele rânduri ale Oastei Domnului un foarte râvnitor purtător al Cuvântului Sfânt.

Un stegar viteaz şi hotărât, care a luat parte la cele mai cunoscute bătălii din câmpul Oastei Domnului.

A intrat în Oastea Domnului prin anul 1932, încă de tânăr, şi de atunci el este mereu harnic şi activ în cercetarea de fraţi şi adunări din toată ţara.

El a fost prezent la toate cele trei mari momente din Istoria Oastei: la 12 septembrie 1937 (la consfătuirea pe ţară de atunci), la 12 februarie 1938 lângă sicriul Părintelui Iosif, precum şi la 6 noiembrie 1976 la Poiana Braşov.

Totdeauna statornic lângă adevărul Oastei Domnului, el a rămas până la sfârşit neclintit pe calea cea dreaptă a învăţăturii Bisericii noastre şi a Oastei Domnului.

Traian DORZ, «Fericiţii noştri înaintaşi»

A fost unul dintre cei mai harnici şi activi misionari ai Oastei Domnului.

El a intrat în Oastea Domnului prin anul 1930 şi de la început s-a devotat Cauzei Domnului, lucrând cu multă dragoste în mărturisirea Cuvântului prin satele din jurul Comăneştilor, apoi în toată Moldova şi, la urmă, în toată ţara.

A umblat mult însoţindu-l în misiune pe fratele Marini, apoi şi pe alţi fraţi.

În timpul frământărilor din anii 1935-1938, el a fost alături de Părintele Iosif, luând parte la toate sfaturile mai de seamă ale Oastei.

A făcut parte şi din delegaţia frăţească din 12 septembrie 1937 de la Sibiu, care a prezentat Moţiunea Sfatului Frăţesc de atunci la mitropolitul Bălan.

De asemenea, a avut parte de foarte multe necazuri şi închisori din pricina Evangheliei, fiind închis şi singur, şi împreună cu alţi fraţi.

Fiind foarte doritor de cât mai multă bună rânduială în Lucrarea Domnului, a avut uneori şi ciocniri de păreri cu alţi fraţi.

Totuşi, până la urmă, dragostea Domnului a biruit şi el a rămas un preţuit şi vrednic îndrumător şi un frumos stâlp al Lucrării Domnului.

Sfaturile şi îndemnurile lui bune au fost preţuite şi urmate cu evlavie în Domnul de către mulţi fraţi. Iar statornicia sa frumoasă este pildă pentru toţi cei care Îl urmează pe Domnul. (din «Fericiţii noştri înaintaşi»)