Părintele VLADIMIR POPOVICI

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1984, la Cluj. A fost înmormântat în cimitirul din Mănăştur. A avut şi el, ca Părintele Iosif, la moartea sa încă o împotrivire din partea celor ce l-au urât. Dar nu poate fi prietenul mai mic scutit de ceea ce a avut parte prietenul său mai mare.

A văzut lumina zilei în oraşul Chişinău – Basarabia, în 6 februarie 1896, din părinţii: preot Vasile Popovici şi Eufrosina. Amândoi pă­rinţii erau de o mare credinţă, cinste şi evlavie, împlinindu-şi toate îndatoririle sfintei lor slujbe în cel mai frumos fel, spre slava şi voia lui Dumnezeu. Ta­tăl Ceresc i-a binecuvântat cu 11 copii, pe ca­re i-au crescut cu mul­tă grijă în dragostea şi frica lui Dumnezeu…

La naşterea celui de-al 11-lea copil, ma­ma a murit, fiind înmormântată la Mere­şeni – Lăpuşna, unde era atunci tatăl preot. A fost jelită cu multă durere şi lacrimi.

Mai ales pentru fiul ei Vladimir, pierderea mamei scumpe a fost o pricină de mare şi îndelungă durere. Plecarea mamei l-a făcut să dorească nespus de mult Împărăţia Cerească şi să se pregătească şi el pentru o viaţă care să-l facă tot mai vrednic de a fi în Împărăţia lui Dumnezeu, unde a plecat mama lui.

Mai târziu, când şi soţia sa iubită va pleca cu mulţi ani înaintea lui la Domnul, se va aprinde şi mai mult focul iubirii cereşti în inima sa. Era văr de-al doilea cu preotul Alexei Mateevici din Basarabia, care a scris poezia nemuritoare „Limba noastră-i o comoară”…

A terminat seminarul teologic din Chişinău în 1917, după care a intrat ca învăţător în comuna Susleni – Orhei. În anul 1918 s-a cununat în Domnul cu Eufimia, şi ea învăţătoare în comuna Ţibirica – Orhei.
După moartea tatălui său, în anul 1919, a fost ales preot în locul acestuia, în parohia Lulova. Fiind primul căsătorit dintre cei opt fraţi ai săi, cei doi soţi au devenit ca nişte părinţi pentru fraţii lor mai mici şi orfani. Cu o dragoste sfântă în Domnul, şi-au făcut această datorie amândoi.
Nu peste multă vreme însă, soţia s-a îmbolnăvit de plămâni. Au urmat lungi şi grele tratamente la Văratec, la Sanatoriul Geoagiu, apoi acasă.

Apariţia Oastei Domnului în anul 1923 a însemnat, atât pentru părintele Vladimir, cât şi pentru soţia sa, răsăritul unei lumini cereşti. Încă din anul 1924, primind foaia «Lumina Satelor» de la Sibiu, îndrăgind-o din primul moment, s-au ataşat din toată inima, cu devotament, de lupta Părintelui Iosif Trifa, intrând în Oastea Domnului şi înfiinţând această frăţietate sfântă atât în parohia sa, cât şi în celelalte localităţi. Cărţile Părintelui Iosif erau citite cu sete şi dragoste, subliniate şi răspândite peste tot, iar aceste cărţi au întors multe suflete de pe calea pierzării, formând în acele părţi, până departe, multe comunităţi duhovniceşti.

Ce frumos îşi aminteşte despre aceste zile părintele Vladimir, când scrie: „Viaţa noastră, a amândurora, se desfăşura în această atmosferă înnoită şi sfinţită de Duhul Sfânt, într-un fel lin şi fericit. Creşteam amândoi în cunoştinţa Domnului şi eram plini de o sfântă bucurie în Domnul. Viaţa noastră era ca o cântare nouă lui Dumnezeu. Eram parcă nepământeni, în dragostea dintâi care iubea mai presus de orice pe Dumnezeu şi pe semeni. Domnul Se coborâse în noi cu Împărăţia Lui. Parohia noastră, Glingeni, era umbrită de Duhul Sfânt”.

Îmbolnăvirea soţiei sale Eufimia şi internarea ei în Sanatoriul Geoagiu i-a dat astfel prilejul să-l întâlnească acolo şi să-l cunoască şi personal pe Părintele Iosif, care era şi el internat în acel sanatoriu. Această cunoaştere i-a apropiat şi mai mult, legându-i pentru totdeauna într-o părtăşie care s-a făcut din ce în ce tot mai fierbinte, mai puternică şi mai frumoasă.
După izbucnirea conflictului de la Sibiu dintre Părintele Iosif şi mitropolitul Bălan, părintele Vladimir a trecut cu toată puterea şi hotărârea de partea adevărului, participând la toate acţiunile, atât pentru apărarea Cauzei Oastei, cât şi pentru apărarea dreptăţii Părintelui Iosif.

La sfatul din 12 septembrie 1937 el a fost de faţă – şi, spre deosebire de ceilalţi preoţi care au fost prezenţi atunci şi până atunci lângă Părintele Iosif, părintele Vladimir nu numai că nu s-a retras cu frică sau cu rezerve ca şi ceilalţi – ci a rămas cu toată hotărârea printre primii apărători cu orice preţ ai acestor cauze sfinte. A rămas până la urmă singurul în viaţă, dintre toţi preoţii ostaşi, care nu s-a dat în lături de la nici o jertfă pentru Cauza Domnului şi care n-a făcut nici un compromis cu conştiinţa lui. Şi-a ţinut cu hotărâre şi cu statornicie frumosul legământ depus Domnului alături de Părintele Iosif, atât în viaţa acestuia, cât şi lângă sicriul său, în 16 februarie 1938. Personalitatea şi exemplul Părintelui Iosif i-au rămas ca o icoană sfântă. Scrierile sale l-au îndemnat să scrie şi el. Multe din gândurile lui şi ale altora le-a scris şi le-a tradus, publicându-le în folie Părintelui Iosif, care îl aprecia foarte mult şi care chiar şi înainte de moartea sa l-a invitat lângă patul suferinţei sale de la Sibiu şi l-a reţinut cu el aproape o lună de zile.
Pe lângă articole şi însemnări publicate săptămânal în reviste, părintele Vladimir a mai scris şi broşurile: „Iertarea”, „Rolul preotului ca păstor de suflete”, „Dragostea dintâi” şi „Cartea Preoţiei” – acestea două din urmă fiind traduceri din ruseşte.

Pe lângă acestea, părintele Vladimir mai avea şi alte frumoase lucrări scrise, pe care Părintele Iosif voia să i le tipărească, dar din cauza celor petrecute îndată n‑a mai avut putinţa să facă acest lucru. Nici atunci – şi nici după aceea, până astăzi.
În toamna anului 1934, scumpa şi credincioasa lui soţie Eufimia, asemenea dragii sale mame, a trecut la Domnul, lăsându-l cu inima adânc îndurerată şi singuratică pe pământ pe totdeauna. Mult a plâns-o soţul ei iubit, apoi a aşezat-o pentru odihnă, până la Înviere, în pământul lor natal de la Glingeni, aproape de Casa Domnului pe care a iubit-o şi a împodobit-o ea cu drag.

În 1940, părintele Vladimir şi-a strâns într-o carte, „Pe marginea unui mormânt”, toate lacrimile, meditaţiile şi rugăciunile sufletului său lângă mormântul soţiei iubite. Se află acolo un mănunchi impresionant de flori cereşti şi nemuritoare închinate Dragostei lui Hristos şi din El.
La înmormântarea Părintelui Iosif a alergat din Basarabia, din cel mai îndepărtat colţ al ţării, şi a ajuns cu câteva minute înainte de coborârea sicriului în mormânt. A fost un moment zguduitor şi de neuitat ajungerea lui, îmbrăţişarea şi legământul înlăcrimat pus atunci în faţa acestui mormânt nemuritor.

Au trecut 45 de ani de atunci, dar la toate zilele de 12 februarie şi la toate sărbătorile Rusaliilor de atunci şi până în 1983, când avea aproape 90 de ani, părintele Vladimir şi-a împlinit, prin prezenţa lui la mormântul din Sibiu, cu credincioşie sfântă şi fierbinte, legământul pus pe totdeauna Domnului şi profetului Său.

A avut şi el destul de multe lupte în cursul zecilor de ani de muncă şi jertfă în Oastea Domnului. Mitropolitul Bălan, prigonitorul Oas­tei Domnului, a intervenit la început şi împotriva părintelui Vla­dimir, chiar prin Mitropolia Chişinău­lui, ca să fie pedepsit. Dar Domnul a lucrat pentru el prin nişte oameni mai înţelepţi şi mai temători de Dumnezeu – şi a scăpat cu bine.

După refugierea sa din Basarabia a fost, timp de 11 ani, preot în comuna Strâm­beanu de lângă Târgovişte. Atunci s-a apropiat foarte mult de familia fratelui Ionescu din Vulcana-Pandele, unde a petrecut de atunci şi până astăzi [la data scrierii cărţii – n.n.], în fiecare an, zile de sfântă refacere sufletească.

După 1957 a slujit 20 de ani ca preot în parohiile Sâg [şi Tusa] din judeţul Sălaj, până în 1976, când s-a pensionat.

După 1976 s-a mutat la Cluj, unde are o nepoată în familia căreia şi-a dus ultimii ani ai vieţii sale. De aici din Cluj a făcut mereu mul­te drumuri prin ţară, cât timp i-au îngăduit puterile, spre a cerceta şi îmbărbăta pe fraţi.
În adunarea din Cluj a luat parte la toată activitatea Oastei Domnului, întărind pe fraţi şi îmbărbătându-i cu cuvântul şi exemplul dragostei sale în slujba Domnului.

De aici a luat mereu parte, în toţi anii, la toate adunările de reculegere şi mărturisire la mormântul Părintelui Iosif din Sibiu, atât în zilele de 12 februarie, cât şi în sărbătorile Rusaliilor, până în cel din urmă an al vieţii sale.

În timpul vieţii şi activităţii sale în Basarabia, a colaborat îndeaproape cu mulţi fraţi harnici şi ostenitori ai Oastei Domnului, cum a fost fratele Dumitru Roma­nenco – care, deşi era mare proprietar în comuna Voi­nova, judeţul Orhei, totuşi, după ce s-au predat Domnului el şi soţia sa Vera, au devenit nişte harnici misionari în Oastea Domnului. Fratele Romanenco a format chiar o echipă de misionari călări şi, în felul acesta, cutreierau multe locuri şi vesteau Evanghelia, întemeind adunări ale Oas­tei şi răspândind mult Cuvântul Domnului.

La încheierea însemnărilor acestora, transcriem un ultim cuvânt din partea părintelui Vladimir. Iată-l:

„…Închei această biografie a mea cu nesfârşite mulţumiri Sfintei Treimi: Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, rugându-mă ca cei ce ne vor urma să afle aici o frumoasă pildă de slujire în Oastea Domnului şi în Biserica noastră, hrana necesară pentru a duce lupta sfântă a mântuirii tot înainte, tot înainte…

Mă voi bucura nespus de mult dacă îndemnurile acestea vor ajunge până la inima cititorului, ca să-l hotărască pentru Domnul într-un chip definitiv şi statornic. Domnul Duhul Sfânt să trezească în sufletele moarte şi amorţite de păcat o viaţă vie. Şi astfel întreagă Ţara noastră şi Comunitatea noastră să fie mântuite.

La sfârşitul vieţii mele îmi îndrept privirile şi inima mea cu o fierbinte mulţumire spre Dumnezeul meu, rugându-L să binecuvânteze pe toţi fraţii mei din Oastea Domnului, de peste tot. Eu îi îmbrăţişez şi îi sărut pe toţi cu o dragoste fierbinte în Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, rugându-i din suflet: iertaţi-mă, iubiţilor, iertaţi-mi tot ceea ce v-am putut greşi ca un om pământean în lumea aceasta, ca să căpătăm cu toţii acea pace dumnezeiască ce s-a vestit la Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când s‑a zis: Pe pământ pace, între oameni bunăvoire…

Iar fraţilor celor mai apropiaţi, care au fost împreună lucrători cu mine în ostăşia Domnului şi fratelui meu preaiubit T. Dorz, le spun: Prieteni scumpi şi apropiaţi, vă împărtăşesc în chip deosebit iubirea sufletului meu, mulţumirile mele şi recunoştinţa mea pentru amintirile scumpe şi nemuritoare, pentru ajutorul şi dragostea voastră. Facă Domnul ca, în curând, să ne bucurăm veşnic de biruinţă în Împărăţia Lui împreună cu toţi înaintaşii sfinţi şi cu toţi urmaşii noştri.
Slavă Sfintei Treimi, Care m-a adus până la sfârşitul lucrării mele cu bine. Amin.

Iar pe toţi cei ce vor citi această biografie îi rog smerit şi fierbinte să se roage către Domnul Iisus pentru mine şi pentru soţia mea, porumbiţa mea cea neuitată.
Slăvit să fie Domnul nostru Iisus Biruitorul pentru toate. Amin. Amin. Amin.

Al vostru – părintele Vladimir
La Rusaliile anului 1983.”

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1984, la Cluj. A fost înmormântat în cimitirul din Mănăştur. A avut şi el, ca Părintele Iosif, la moartea sa încă o împotrivire din partea celor ce l-au urât. Dar nu poate fi prietenul mai mic scutit de ceea ce a avut parte prietenul său mai mare.
Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz – Fericiţii noştri înaintaşi