Despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre căinţă

Preot Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

EVANGHELIA DUMINICII A 5-A DIN POSTUL MARE  (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Maria-Egipteanca_Sf-ZosimaDupă cum vedeţi din evanghelie, Iisus vorbea apostolilor Săi despre patimile şi moartea Sa, după care vor urma însă şi învierea şi preamărirea Sa. Dar unii dintre apostoli nu se puteau desprinde de credinţa pe care o avea poporul evreu, că Iisus va înfăptui o împărăţie lumească. Gândul acestei împărăţii mari şi puternice a trezit în cei doi apostoli mândria să ceară locuri de frunte în această împărăţie. Faţă cu mândria lor, Iisus pune smerenia, învăţându-i că Împărăţia Lui va fi Împărăţia smereniei, unde cel mare va trebui să fie sluga tuturor.
Se vede şi în evanghelia aceasta ce ispită grozavă este ispita trufiei. Ani de zile petrecuseră apostolii în jurul Domnului şi totuşi mai trăia în ei răsadul cel blestemat al trufiei.
Despre Împărăţia lui Dumnezeu Iisus a vorbit de multe ori şi în multe chipuri. Înaintea lui Pilat, Iisus a zis: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In 18, 36). Către apostoli a zis odată: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru” (în inimile voastre) (Lc 17, 21). Altă dată a zis: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu între voi”. Şi, iarăşi, în „Tatăl nostru” ne-a lăsat să ne rugăm să vie Împărăţia Lui şi pe pământ (Mt 6, 10), adică n-a venit încă.
S-ar părea că este o contrazicere între aceste învăţături, dar nu este. Aceste învăţături stau în legătură strânsă unele cu altele. Iată legătura şi înţelesul lor cel adevărat:
Înaintea lui Pilat, Iisus a vorbit despre Împărăţia cea cerească pe care trebuie s-o dobândim cu faptele şi purtările noastre cele bune. Înaintea apostolilor, Iisus a vorbit despre cum trebuie să înfăptuim Împărăţia lui Dumnezeu şi la noi, pe pământ.

| Continuare »

MILĂ AI DE MINE, DOAMNE

(Versificare după Psalmul 50)

Milă ai de mine, Doamne, după marea milă-a Ta,
După îndurarea-Ţi multă, şterge fărdelegea mea.
Spală-mi cu desăvârşire multele-mi nelegiuiri,
Curăţă-mă de păcatul care nu-mi dă liniştiri.

Eu cunosc şi-mi ştiu prea bine, Doamne, fărdelegea-mi grea
Și păcatul meu stă, Doamne, necurmat naintea mea.
Numai contra Ta, Preasfinte, numai Ţie Ţi-am greşit
Și naintea Ta, Stăpâne, ce e rău am făptuit.

Astfel că în hotărârea-Ţi vei fi drept când vei lucra
Și vei fi fără de vină, Doamne-n judecata Ta.
Iată că-n nelegiuire eu pe lume am ieşit
Și-n păcate grele, Doamne, maica mea m-a zămislit.

Dar Tu ceri ca Adevărul, Doamne-n inimă să-l ţin,
Fă să-mi stea înţelepciunea înlăuntrul meu deplin.
Cu isop mă curăţeşte – şi-al meu duh va fi sfinţit;
Spală-mă – şi ca zăpada, Doamne, fi-voi mai albit.

Fă-mi Tu sufletul s-audă bucurii şi veselii –
Și-atunci oasele-mi smerite lăuda-Te-vor mai vii.
Sfântă Faţa Ta întoarce-o de la multul meu păcat,
Șterge-mi toată fărdelegea, Doamne, şi mă fă curat!

Inimă curată-n mine, Domnul meu, zideşte Tu
Și-un duh nou, un duh statornic, Doamne-n inimă mi-adu!
Nu mă lepăda, o Doamne, de la faţa Ta, nicicând,
Și să nu-Ţi iei de la mine, Doamne, Duhul Tău Cel Sfânt!

Bucuria mântuirii dăruieşte-mi-o Tu, iar,
Și cu duh de stăpânire mă-ntăreşte-n al Tău har,
Căci pe cei fărădelege calea Ta-i voi învăţa
Și cei fără de credinţă vor întoarce şi-asculta.

Dumnezeul meu, o, şterge-mi vina sângelui vărsat,
Și-a mea limbă lăuda-Ţi-va îndurarea necurmat.
Doamne, buzele deschide-mi, şi, cât timp voi mai trăi,
Numai slava Ta cea mare şi-ndurarea-Ţi voi vesti.

O, de-ai fi voit Tu jertfă – câte jertfe Ţi-aş fi dat,
Însă jertfele-nvechite, Doamne, Tu le-ai lepădat.
Jertfa ce-o iubeşte Domnul este duhul cel smerit;
Dumnezeul meu, pe-acesta, nicicând n-ai dispreţuit.

Doamne, spre Sion Îţi varsă binefacerile-Ţi mari,
Pe Ierusalim zideşte-l şi înalţă-i ziduri tari!
Atunci, jertfe preacurate vei primi, aşa cum vrei,
Și-atunci Îţi vor pune, Doamne, pe altarul Tău viţei…

Traian Dorz, Cântarea Psalmilor

EVANGHELIA DUMINICII A V-A DIN POSTUL MARE (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Rastignire-11Ceva despre căinţă (În legătură cu Psalmul 50)

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuiri la Evangheliile duminicilor de peste an

Suntem în săptămâna a cincea a marelui Post. Acum e timpul căinţei şi al mărturisirii păcatelor. Mare taină este şi aceasta, dar, întocmai ca postul şi rugăciunea, şi taina aceasta e împreunată cu folos de mântuire sufletească numai când e făcută bine.
Biblia e plină de multe şi mişcătoare pilde despre iertarea păcatelor prin căinţă şi mărturisire. Noi vom cerceta acum un singur loc: Psalmul 50 – „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta“.
Până la sfârşitul veacurilor, acest psalm va sta în faţa oamenilor, ca pilda cea mai mişcătoare despre căinţa cea adevărată. Psalmul 50 cuprinde în sine toate cerinţele căinţei şi ale mărturisirii celei adevărate.
Cunoaşteţi psalmul 50? Mă tem că nu prea bine. Acest psalm este în legătură cu o întâmplare din viaţa lui David. E în legătură cu un păcat pe care David l-a pus ca titlu în fruntea psalmului: „Când a intrat David la femeia lui Urie“. Psalmul 50 a ieşit din păcatul lui David, când a fost biruit de ispita desfrânării. David a păcătuit cu femeia lui Urie şi, ca să-şi ascundă păcatul, l-a trimis pe Urie să fie omorât în război. Domnul a trimis la David pe Natan, proorocul, care i-a arătat nelegiuirea. David a căzut plângând în faţa Domnului şi a dobândit iertare. Din căinţa aceasta a ieşit psalmul 50. Chipul de mai jos arată întâmplarea aceasta.
Citiţi pe larg în Biblie istoria psalmului 50, la II Regi (II Samuel) 11, 1-27 şi 12, 1-14.
Căderea şi căinţa lui David sunt puse în faţa noastră cu multe învăţături.
Întâi să ne gândim că David a fost alesul şi iubitul Domnului şi totuşi ispita l-a biruit şi pe el într-o clipă de slăbire. Oricât de tare ai fi, fratele meu în Domnul, nu te încrede în tine, ci priveghează şi te roagă neîncetat, căci „trupul este neputincios“ (Matei 26, 41). Iar dacă ai căzut, nu te lăsa târât mai departe, ci degrab’ aleargă la harul căinţei. Căderea lui David, zice Sf. Ioan Gură de Aur, trebuie să se facă nouă pricină de sculare. Acest viteaz bărbat s-a rănit, a căzut şi s-a sculat, ca tu din amândouă să câştigi: şi din căderea şi din ridicarea lui. Stricarea de corabie a dreptului se face liman de scăpare păcătosului. | Continuare »

Cântări de Patimi

Înţelegerea lucrurilor duhovniceşti

Traian Dorz, Calea bunului urmaș, cap. 11

1. Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru, a spus Mântuitorul nostru (Luca 17, 21).
Ea se află în inimile sau în locurile unde este Stăpân ascultat, urmat şi iubit deplin Domnul Dumnezeu.
Este în sufletele cu adevărat credincioase
şi în adunările celor cu adevărat ascultători de Hristos.
Este în Bisericile vii, care sunt sfinţite şi curăţite de Duhul Sfânt, unde El stăpâneşte cu lumină
şi este ascultat cu smerenie
de către toţi copiii Săi din ele.
Este între cei doi sau trei adunaţi în numele lui Iisus (Matei 18, 20).
Este acolo unde El coboară cu dragoste şi rămâne cu bucurie în cei născuţi din nou, care s-au alipit de Hristos, ajungând un singur duh cu El.
Aşa se înţeleg lucrurile duhovniceşti.

2. Cine nu-i născut din nou vede răul bine şi binele rău,
iar despre Lucrarea Evangheliei,
şi despre Împărăţia lui Dumnezeu,
şi despre cei care fac parte din ele zice că totul este rătăcire, îngustime şi nebunie.
Fiindcă oricine nu este născut din nou nu poate cunoaşte, nu poate primi şi nu poate înţelege lucrurile Duhului Sfânt.
Numai naşterea din nou poate da omului adevărata lor cunoaştere.

3. Cât de simplu şi de liniştit face Dumnezeu răsăritul şi apusul soarelui, cât de frumos face El venirea primăverii şi rodirea holdelor!
Ce minuni sunt acestea
şi cât de frumos şi de blând le face şi le înnoieşte zilnic Dumnezeu!
Totuşi ele rămân mereu minuni pentru noi, deşi zilnic şi repetat le vedem cu aceeaşi obişnuinţă, dar totdeauna şi cu aceeaşi înfiorare.
Cum se fac toate aceasta?
Nu ştim. Nu înţelegem cum.
E taina lui Dumnezeu.
Dar e aşa de minunat şi de frumos!

4. Cum se face naşterea din nou?
Nu ştim. Nu există explicaţie.
Dar se face tot atât de minunat şi de frumos cum rodeşte pământul dacă primeşte sămânţa în el.
Şi dacă cerul îi dăruieşte ploaie.
Şi asta este o minune.

5. Toate marile nenorociri, dezbinări şi rătăciri au venit şi vin de acolo că în lucrările duhovniceşti s-au băgat oameni fireşti,
cu vorbiri fireşti,
cu explicaţii fireşti,
cu interese fireşti.
De aici este tot răul şi haosul şi astăzi.
Păcatul face asta – şi nu versetele Scripturii.
Dar păcatul învinuieşte Scriptura.

6. Naşterea din nou este o taină, este convertirea, schimbarea vieţii, este taina pocăinţei.
Nu este botezul, ci este altceva decât el.
Nu toţi cei botezaţi sunt născuţi din nou.
Taina naşterii din nou nu vine o dată cu botezul, ci de multe ori mult în urma lui
şi la mulţi nu vine niciodată.
Dar ea este miezul botezului, înţelesul şi împlinirea lui.

7. Prin taina sfântului botez devenim membri de drept ai Bisericii.
Numai prin naşterea din nou (Taina sfintei Pocăinţe) devenim membri de fapt ai Bisericii, părţi vii,
mădulare vii ale trupului viu al Domnului Hristos.
În acest fel trebuie să se înţeleagă, aici şi peste tot unde este scris naşterea din nou, sensul acestui cuvânt.

8. Prin Botez am fost îngropaţi împreună cu Hristos, dar prin pocăinţă, prin naşterea din nou, suntem în credinţă, am înviat împreună cu El (Col. 2, 12).
Prin Botez am fost cufundaţi în moartea Lui, iar prin credinţă (naşterea din nou) ne-am unit cu El într-o înviere asemănătoare cu a Lui (Rom. 6, 3-5).
Adică după ce „în Hristos ne-am botezat“, pocăinţa ne este îmbrăcarea în Hristos.
După cum înmormântarea este înainte, iar învierea după ea.

9. Numai împreună, cele două taine, Botezul şi Naşterea din nou, dau dreptul la mântuire şi la viaţa veşnică în împărăţia lui Dumnezeu.
Aceste două taine nu trebuie confundate una cu cealaltă.
Nu trebuie nici amestecate, nici despărţite.
Naşterea din nou poate să vină uneori chiar şi mult în urma botezului,
dar trebuie neapărat înainte de moarte.
Dacă Scriptura nu poate fi desfiinţată, atunci fără ele nu este mântuire (Ioan 3, 3).

10. După cum făptura care se naşte nu este firească, ci duhovnicească, tot aşa nici felul naşterii nu este firesc.
Dacă scopul naşterii nu are nimic firesc, atunci nici mijloacele ei nu pot să fie fireşti,
fiindcă cel ce se naşte nu-i omul firesc, ci-i omul duhovnicesc.
Totul fiind duhovnicesc, duhovniceşte trebuie să fie şi înţeles,
pentru că numai duhovniceşte se poate explica.

11. Dacă Duhul este de natură duhovnicească, şi Apa trebuie să fie tot de natură duhovnicească la naşterea duhovnicească.
Apa este Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu apa pământească, apa firească.
Amândoi părinţii omului duhovnicesc trebuie să fie duhovniceşti.
Altfel nu se poate înţelege.
Cei care amestecă aceste lucruri, înţelegând rău, se înşală amar
şi pe ei, şi pe alţii.

12. Când Mântuitorul a vorbit Samarinencii despre apa pe care o dă El, că se va face un izvor viu,
n-a vorbit despre apa firească, ci despre Apa Vie a Cuvântului Său viu.
Când Hristos a strigat că El este Apa, nu o apă firească a înţeles El.
Când a făgăduit Hristos că vor curge râuri de apă vie din inima celor ce vor crede în El, nu la apa firească se referea cuvântul Său.
Deci Duhul şi Cuvântul dau naştere mântuitoare.
Înţelegerea adevărată este numai aceasta.
Duhul lui Dumnezeu, adică puterea Lui, spală inima, făcând-o inimă duhovnicească şi nouă.
Cuvântul lui Dumnezeu, adică Lumina Lui, spală şi curăţă mintea omului.
O inimă nouă şi o minte nouă alcătuiesc omul cel nou.
Acesta este omul duhovnicesc.

13. Domnul vorbeşte una, oamenii înţeleg alta.
El vorbeşte despre lucrurile care nu se văd, iar oamenii înţeleg mereu pe cele ce se văd.
Domnul vorbeşte despre lucrurile cereşti,
iar noi înţelegem mereu pe cele pământeşti.
El vorbeşte despre duh şi omul înţelege despre materie.
Vorbeşte despre Cuvânt şi omul înţelege mereu despre apă.
Aşa sunt explicate rău şi înţelese rău multe din cuvintele Domnului Iisus.
De aceea există atâta tulburare, atâtea certuri şi dezbinări în lume.
Dumnezeule, Te rugăm, dă fiinţei noastre lumina Ta de sus!

14. Dacă eşti cu adevărat om duhovnicesc, atunci toate lucrurile tale vor ţâşni spre înţelegerea duhovnicească şi spre trăirea ei.
Vei căuta să-i faci pe oameni credincioşi şi adevăraţi, nu formalişti sau extremişti.
Să-i ajuţi să se nască din nou din pocăinţă adevărată, şi nu numai formală…
Atunci autoritatea ta se va rezema pe sfinţenie şi vrednicie,
nu numai pe o diplomă,
pe un toiag
sau pe o împuternicire omenească.
Şi Dumnezeu te va răsplăti mult…

15. Nici un miez nu poate fi fără coajă,
nici un conţinut fără formă.
Chiar Cuvântul cel Viu al lui Dumnezeu ne este dat sub forma unei cărţi.
Cine preţuieşte Cuvântul va preţui şi forma lui – Cartea.
Nu cartea este Cuvântul,
dar el este în ea.
Tot aşa, Trupul şi Sângele Domnului sunt Pâinea şi Vinul luate cu credinţă (Ioan 6, 53-56).
Nu poţi preţui una fără cealaltă.
Nu poţi păstra miezul dacă arunci coaja lui.
16. Nu cartea pipăită este Cuvântul, dar Cuvântul este chiar în ea.
Tot aşa şi Trupul şi Sângele Domnului se află chiar în Pâinea şi în Vinul luate cu credinţă.
Nu poţi preţui miezul când, în acelaşi timp, dispreţuieşti coaja lui.
Cum poţi spune cuiva: iubesc sufletul tău, dar trupul ţi-l arunc.

17. Unii înşiră tot felul de vorbe despre duh, despre credinţă, despre viaţa duhovnicească,
dar forma, fapta, dovada concretă a acestora le dispreţuiesc şi le leapădă.
Tuturor lucrurilor duhovniceşti, Dumnezeu le-a dat o formă concretă, adică trupească.
N-a făcut El nici un miez fără coaja lui,
nici un suflet fără trupul său.
Formele statornicite în Biserică, de la începutul ei, sunt mijloacele prin care ni se dă Harul nevăzut – prin credinţă.

18. Ca să poţi trăi într-o ţară, trebuie să-ţi dovedeşti acest drept cu un act de identitate, recunoscut de legile acelei ţări.
Naşterea din nou,
din Cuvântul şi din Duhul Sfânt,
dovedită cu o viaţă sfântă până la moarte,
este singurul act recunoscut de Dumnezeu, pe baza căruia vei fi primit în Împărăţia Sa.

19. Cum se produce naşterea din nou?
Domnul Iisus n-a explicat-o, dar sufletul credincios o simte totdeauna.
Cum simţi vântul cu care El a asemănat-o.
Vântul suflă încotro vrea şi când vrea,
dar nu ştii nici când vine,
nici de unde vine,
nici încotro merge.
Vine uneori încet, pe nesimţite,
alteori vine pe neaşteptate şi dintr-o dată, ca un vuiet puternic.
Uneori vine tocmai din partea din care ţi se pare că n-ar putea veni.
Şi nu vine când te aştepţi şi de unde te aştepţi.
Alteori aştepţi mereu şi nu mai vine.
Este ca vântul pe care nimeni nu-l poate nici porni când vrea şi nici opri.
Nimeni nu-l stăpâneşte şi nimeni nu-i poate pune hotar.
Este nevăzut, dar mişcă moara ce face făină pentru pâinea fără de care s-ar muri de foame.
Mişcă roţile pompelor care scot apa fără de care grădini întregi şi câmpuri întinse s-ar usca de sete.
Face să lege holdele care, altfel, ar rămâne fără rod.
Şi primeneşte aerul stătut şi înveninat, împrospătându-l – altfel ar fi cu neputinţă viaţa pe pământ.
Asta este naşterea din nou.
Aşa trebuie s-o înţelegem.

Pocăință

Pocăință, pocăință,
Tu ești cel mai greu cuvânt,
Însă nu e biruință
Fără tine pe pământ.

Întru tine tot se pierde
Slavă, nume ori averi,
Tot ce poate să dezmierde,
Tot ce poate da plăceri.

Totul arde întru tine
Toate-n focul tău se sting,
Toate poftele-s rușine
Când de jarul tău se-ating.

Numai una crești tu naltă
Și frumoasă pentru veci
Cum nu este nicio altă
Frumusețe pe-unde treci.

Și aceasta-i curația
Inimii, ce duce-n rai.
Ea e toată bogăția.
Rabdă, suflete, s-o ai.

Căci dacă-o câștigi în lume
Și-o păstrezi pân-la sfârșit,
Căpăta-vei veșnic nume
Sus, în cerul strălucit.

Lidia Hamza

Meditaţii la Apostolul din Duminica a V-a a Postului Mare

Evrei, 9, 13: O răscumpărare veşnică

Iertarea pe care o dă Sângele lui Hristos este pentru sufletul meu ori totală, ori nu mai este deloc.Răscumpărarea pe care o aduce Hristos şi sufletului tău este ori veşnică, ori nu mai este nici pentru o clipă.
Pentru că preţul acestora ori îl primim fiecare dintre noi întreg, ori nu primim din el nimic.
În cer se ajunge dintr-un salt şi dintr-o clipă prin actul divin şi fulgerător al naşterii din nou, ori nu se ajunge în vecii vecilor prin nici un alt act.
Toată Taina Naşterii Mântuitorului şi a venirii Lui în lume era numai în vederea Marii Mântuiri care a fost profeţită încă de la căderea omului în păcat, că se va face numai prin Jertfa Lui. Toate legămintele Vechiului Testament prin sânge şi jertfe preînchipuiau numai marele şi cutremurătorul Legământ prin Jertfă, care se va face o dată pentru totdeauna pe Cruce prin Sângele şi Jertfa Lui.

De-a lungul întregii istorii a Vechiului Testament, mii de ani, toţi profeţii, dar absolut toţi, fiecare într-un fel, şi de fiecare dată mai tainic ori mai descoperit, fiecare dintre aceşti trimişi ai lui Dumnezeu aducea prin solia lui preînştiinţarea despre această copleşitoare minune şi jertfă a lui Dumnezeu pentru lume. Prin atât de îndelungata ei pregătire şi prin atât de repetata ei înştiinţare, se putea uşor vedea cât de mare va fi însemnătatea acestei Jertfe şi cât de scump va fi preţul ei.
| Continuare »

Alte materiale la Duminica Sfintei Maria Egipteanca

Cu Însuşi Sângele Său – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

Evanghelia despre slujirea şi patimile Fiului lui Dumnezeu – Sfântul Nicolae Velimirovici

SĂ UMBLĂM NUMAI DUPĂ HRISTOS – Traian Dorz

Îmbinarea postului cu milostenia şi rugăciunea – Sfântul Ignatie Briancianinov

La Duminica a cincea din Postul Mare – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Când ţi-am venit – Traian Dorz

Predică la Duminica a 5-a din Post –  IPS  Bartolomeu Anania

Maria la picioarele Domnului – Părintele Iosif TRIFA

MORTUL A IEŞIT AFARĂ…

„Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Iisus le-a zis: «Dezle-gaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!»“ (Ioan 11, 44)

sambata-lui-lazarCe privelişte înspăimântătoare este de a vedea un mort ieşind din groapă, după patru zile, mirosind puternic a cadavru – şi totuşi având pe faţa sa nu chipul morţii, îngheţat şi înfiorător, ci chipul vieţii, cald, voios şi plin de o lumină prietenoasă!
Tot ce fusese înainte mască de cadavru respingător – era acum înlăturat, într-o clipă
şi iată-l ieşind din mormânt nu un om mort, ci viu; acelaşi, dar viu şi nou!

Iată, aşa este şi taina naşterii din nou!
Dintr-un cadavru respingător, cum fusese înainte de a se preda lui Hristos, beţivul, hrăpăreţul, desfrânatul, omul lu-mesc se transformă total, ridicându-se dintr-o dată şi ieşind din mormântul păcatelor, la chemarea lui Hristos, un om nou; acelaşi om – şi totuşi altul.
Atât de cunoscut este lucrul acesta – şi totuşi, când se petrece aievea în viaţa vreunuia dintre noi, el este totdea-una nou şi minunat! Cu aceeaşi putere şi lumină mereu proaspătă, cum a fost când prima dată şi cu primul om s-a petrecut,
căci, într-adevăr, cu fiecare dintre noi s-a petrecut sau se va petrece mereu în acelaşi minunat alt fel.

Mortul a ieşit afară, dar n-a mai ieşit cu chipul cu care intrase. Ci cu o înfăţişare nouă!
Iată adevărul ce ni s-a tot spus: că, adică, şi la învierea morţilor din Ziua de Apoi tot aşa va fi.
Atunci, trupul nostru, cel semănat în putrezire, va învia în neputrezire.
A fost semănat în ocară, dar va învia în slavă,
a fost semănat în neputinţă, dar va învia în putere
şi a fost semănat trup firesc, dar va învia trup duhovnicesc… Căci, dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc.

De aceea este scris: Omul dintâi, Adam (omul firesc), a fost făcut un suflet viu. Al doilea Adam (Omul-Hristos), a fost făcut un Duh dătător de viaţă… | Continuare »

LAZĂRE, VINO!

„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»“ (Ioan 11. 43)

Inviere-LazarPentru Domnul, Care ne-a creat, Care ne-a dat viaţă din Viaţa Lui, sânge din Sângele Lui, trup din Trupul Lui (Efes. 5, 30)…,
pentru El, Care ne-a legănat şi ne-a încălzit la Sânul Lui, crescându-ne ca într-un loc tainic, încă de pe când fiinţa noastră nici nu avea un chip (Ps. 139, 16)…,
pentru Domnul, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, noi suntem mai cunoscuţi şi mai iubiţi decât pentru cea mai dulce mamă (Isaia 49, 15).
El spune aşa de duios, prin profetul Său, că ne-a pus un nume şi că pentru El acest nume este preaiubit şi neuitat…
«Din dragoste pentru robul Meu… şi pentru alesul Meu te-am chemat pe nume; ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti» (Isaia 45, 4).
«Acum, aşa vorbeşte Domnul Care te-a făcut… şi Cel Ce te-a întocmit: … Nu te teme de nimic, căci Eu te izbă-vesc. Te chem pe nume, eşti al Meu…“ (Isaia 43, 1).
Câtă duioşie şi dragoste este conţinută în aceste dulci şi părinteşti dezmierdări şi făgăduinţe!
Ele arată că, de la început, noi avem un loc ales şi veşnic,
un nume plăcut şi personal,
o chemare şi o solie deosebită, fiecare dintre noi, îna-intea Domnului. Şi din partea Lui. Şi pentru împărăţia Lui.

Iată, acum Domnul Iisus stă în faţa mormântului şi îl strigă pe nume pe Lazăr, chemându-l să iasă şi să vină la El, cu glasul dulce cu care îi va fi grăit de-atâtea ori în casa neuitată a Betaniei lor!…
Iar mortul, auzind, ascultă şi vine, aşa de firesc cum ve-nise totdeauna când îl chemase Iisus.
Aceasta este taina minunii prin care am înviat şi noi, când glasul Lui dulce ne-a strigat pe nume, când, cu Glasul Lui puternic şi cu Voinţa Lui dumnezeiască, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a chemat pe fiecare din moartea păcatului nostru, spre o viaţă nouă şi a pus în ace-laşi timp în inima noastră puterea şi duhul dătător de viaţă. | Continuare »

Pe drumul către Betania şi Ierusalim

Pe drumul către Betania şi Ierusalim

Părintele Alexander Schmemann

A şasea şi cea din urmă săptămână a Postului este numită „Săptămâna Stâlpărilor”. În timpul celor şase zile care premerg Sâmbetei lui Lazăr şi Duminicii Stâlpărilor (Floriilor – n.tr.), slujbele Bisericii ne îndeamnă să fim urmăritorii lui Hristos, după cum întâi El însuşi ne vesteşte moartea prietenului Său iar apoi începe călătoria Să către Betania şi Ierusalim. Tema şi tonul săptămânii sunt date Duminică seara, la Vecernie: „Începând cu dragoste a şasea săptămână a cinstitului post, să aducem credincioşilor cântare înaintea prăznuirii stâlpilor Domnului Celui ce vine în slavă cu puterea dumnezeirii în Ierusalim, ca să omoare moartea.”

Centrul atenţiei este Lazăr, boala sa, moartea sa, mâhnirea rudeniilor sale şi răspunsul lui Hristos la toate acestea. Astfel, Lunea auzim: „Astăzi, umblând Hristos pe lângă Iordan, I S-a arătat boala lui Lazăr…” Marţea: „Ieri şi astăzi a fost boala lui Lazăr…” Miercurea: „Astăzi Lazăr murind se îngroapă şi-l jelesc surorile…” Joi: „Două zile are astăzi Lazăr cel mort. În cele din urmă, Vinerea: „în ziua de mâine Domnul vine să ridice pe fratele cel mort (al Martei şi al Mariei).” | Continuare »

SĂ-L OMOARE ŞI PE LAZĂR

„Preoţii cei mai de seamă au hotărât să-l omoare şi pe Lazăr.“ (Ioan 12, 10)

Soarta credinciosului lui Hristos pe pământ este aceeaşi cu a Mântuitorului său şi cu a sfintei Sale Evanghelii. Unde Iisus este iubit şi respectat, acolo slujitorul Lui este şi el privit cu bunăvoinţă.
Unde Numele lui Dumnezeu este batjocorit, unde Hristos este tăgăduit şi prigonit, acolo şi adevăratul Lui slujitor nu poate avea o altă soartă decât batjocura şi prigoana, la fel ca şi Dumnezeul şi Domnul său.

Vai de acei slujitori care se bucură de cinste acolo şi atunci când Stăpânul lor este dispreţuit.
Şi vai de acele lucrări numite „evanghelice“ care se bucură de libertate acolo unde – şi atunci când – Numele şi Evanghelia lui Hristos sunt lepădate.

Atunci când Iisus este căutat şi urmărit spre a fi ucis, prietenii Lui cei mai apropiaţi, oamenii din pricina cărora El este şi mai mult cinstit, vor fi şi ei neapărat scrişi şi proscrişi pe aceeaşi listă „neagră“ cu Hristos, Domnul lor, şi vor fi ţinta aceloraşi batjocuri şi planuri ucigaşe ale vrăjmaşilor Lui ca şi El.

Ferice atunci de Lazăr care suferă împreună cu Iisus.
Ferice de Moise care alege mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului (Evr 11, 25).Ferice de Pavel şi Timotei care rabdă împreună cu Hristos, ca să şi împărăţească împreună cu El (II Tim 2, 12).
Ferice de Iacov care rabdă ispita, căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit‑o Dumnezeu celor ce-L iubesc (Iac 1, 12). | Continuare »

Pregătirea pentru ziua învierii Domnului prin spovedanie

Pregătirea pentru ziua învierii Domnului prin spovedanie

Predica la Duminica IV din Postul Mare

Acest fel (de duhuri) cu nimic nu se poate scoate decât numai prin rugăciune şi po ştire. (Marcu 9, 29)

Fraţilor, la liturghia acestei Duminici, a patra a Postului Mare, sunt rânduite sa se citească două Evanghelii: a Duminicii şi a Sfântului Ioan Scărarul, de care facem pomenire azi.
Cea dintâi Evanghelie, deşi citită în Postul Mare, ne povesteşte lucruri din altă vreme, tocmai din apropierea Schimbării la faţă a Domnului. Atunci, pogorându-se din Muntele Taborului, unde se petrecuse minunea Schimbării la faţă, a venit în mijlocul ucenicilor săi. Şi a găsit „gloată multă împrejurul lor şi cărturari schimbând cuvinte împreună cu dânşii“ (Marcu 9, 24). Şi iată, a ieşit din mulţime un om, aducându-i pe fiul său, care era surd şi mut şi făcea spume la gură şi se topea de scuturarea boalei.
Tatăl copilului ceruse vindecare pentru fiul său. Îl adusese mai întâi la ucenicii Domnului, ei nu-l putuseră tămădui, şi acum îl aducea la însuşi Domnul Hristos.
Mântuitorul a adus mângâiere inimii chinuite a tatălui şi i-a vindecat copilul. Atunci ucenicii l-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să-l vindecăm? Iar Domnul Hristos le-a răspuns, cu cuvintele auzite azi în Sf. Evanghelie: Acest fel (de duhuri sau de răutate lăuntrică) nu se poate scoate afară decât numai prin rugăciune şi post.
Acestea sunt cuvintele dela care trebuie să plecăm astăzi, pentru a mai învăţa ceva din Sf. Evanghelie.
I.
Fraţilor, se scoborâse cerul pe pământ, când Mântuitorul s-a schimbat la faţă. A fost o sărbătoare la care au luat parte şi vechii prooroci Moise şi Ilie, în mijlocul unei străluciri care a uimit şi a ameţit pe trei din apostolii luaţi de Domnul acolo, spre a fi martori la acea minune. | Continuare »

Însemnatatea postului în privinta duhurilor cazute

Însemnatatea postului în privinta duhurilor cazute

Sfântul Ignatie Briancianinov

„Acest neam, le-a zis Domnul Apostolilor Săi despre duhurile răutăţii, cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post“. (Marcu 9, 29)

Iată o nouă trăsătură a postului! Postul este primit de Dumnezeu când merge înaintea lui o mare virtute – milostivirea; postului îi este pregătită plată în cer când e străin de făţărnicie şi slavă deşartă; postul lucrează când este îmbinată cu el o altă mare virtute – rugăciunea. Şi cum lucrează? Nu doar că potoleşte patimile din trupul omenesc – intră în luptă cu duhurile răutăţii, le biruie. De ce postul, care este în sine o nevoinţă trupească, poate lucra – sau împreună-lucra cu rugăciunea – în lupta împotriva duhurilor?

Pricina lucrării postului asupra duhurilor răutăţii stă în puternica lui lucrare asupra propriului nostru duh. Trupul, potolit de post, dă duhului omenesc libertate, putere, trezvie, curăţie, subţirime. Numai într-o astfel de stare poate duhul nostru să se împotrivească nevăzuţilor săi vrăjmaşi. Iar eu, când mă supărau aceia, adică dracii, spune de Dumnezeu insuflatul David, m-am îmbrăcat cu sac şi am smerit cu post sufletul meu, şi rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce (Ps. 34, 12). Postul aduce minţii trezvie, iar rugăciunea este arma minţii, cu care aceasta alungă pe potrivnicii nevăzuţi. Postul smereşte sufletul, slobozindu-l de împietrire şi îngâmfare, care apar din îmbuibare, iar rugăciunea postitorului se face deosebit de puternică, este rostită nu superficial, este rostită din adâncul sufletului, din adâncul inimii, îndreaptă, înalţă postitorul spre Dumnezeu.

Întunecatele duhuri ale răutăţii au săvârşit două nelegiuiri grele: prima a fost pricina lepădării lor din ceata sfinţilor îngeri; a doua a fost pricina lepădării lor fără putinţă de întoarcere. În cer ei s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; căpetenia lor, oarbă din pricina părerii de sine, a vrut să se facă deopotrivă cu Dumnezeu. | Continuare »

CREDINŢA MUTĂ ŞI MUNŢII

CREDINŢA MUTĂ ŞI MUNŢII

Acum duminică avem evanghelia de la Matei capitolul 17, versetele 14-21. Ne arată această evanghelie cum Mântuitorul a vindecat un îndrăcit pe care apostolii nu-l putuseră vindeca. Părinţii lui îl duseseră la apostoli, dar apostolii nu l-au putut vindeca. Iisus îi mustră blând pentru puţina lor credinţă, spunându-le că „acest neam de demoni nu iese decât cu post şi cu rugăciune”.
Această evanghelie vine la rând şi în duminica a 4-a din Postul mare. Se află tâlcuită pe larg în cartea I-a cu Tâlcuirea Evangheliilor, unde am vorbit pe larg despre darul rugăciunii. Acum vom spune ceva despre credinţă.
Evanghelia de duminică se aseamănă cu cea din duminica trecută. În evanghelia din duminica trecută, îi văzurăm pe apostoli în încercarea furtunii. Domnul încercase credinţa lor în furtună.
Şi acum îi vedem iarăşi într-o încercare de credinţă. Îndrăcitul venise la apostoli ca o încercare a credinţei lor. Îndrăcitul – ca şi furtuna – era un fel de „examen” pentru credinţa apostolilor.
Iar apostolii n-au putut presta acest „examen”. Credinţa lor era încă prea slabă pentru a tămădui bolnavi şi a face minuni.
Dacă cercetăm în Noul Testament credinţa apostolilor, apoi o vedem împărţită în două părţi. Înainte de răstignirea Domnului şi pogorârea Duhului Sfânt, îi vedem pe apostoli clătinându-se în credinţă. | Continuare »

Alte materiale la Duminica a IV-a din post

PENTRU SUFLET – Pr. Iosif Trifa

Eram copil – Traian Dorz

Vindecarea lunaticului – Pr. Constantin Galeriu

CREDINŢA MUTĂ ŞI MUNŢII – Pr. Iosif Trifa

CELE PATRU STĂRI ALE MÂNTUIRII SUFLETEŞTI – I. Tâlcuitor

CEVA DESPRE PUTEREA RUGĂCIUNII – Pr. Iosif Trifa

Vindecarea lunaticului – Sfântul Ioan Gură de Aur

SOIURI DE OAMENI – Arhim. Scriban

Evanghelia despre slăbiciunea necredinţei şi puterea credinţei – Sfântul Nicolae Velimirovici

Însemnatatea postului în privinta duhurilor cazute – Sf. Ignatie Briancianinov

A aşteptat cu răbdare – Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

O ANCORĂ A SUFLETULUI – Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Ce înseamnă a-ți lua crucea şi a urma Domnului

Ce înseamnă a-ți lua crucea şi a urma Domnului

Predica la Duminica III din Postul Mare

Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Marcu 8, 34)

Fraţilor, suntem cam la jumătatea Postului. Domnul vine acum să ne vorbească prin Evanghelia sa, despre trebuinţa de a lua asupra noastră crucea sa şi a-L urma, de voim să ne mântuim sufletul. Şi e bine că se întâmplă aşa, căci postul e vreme de gândire adâncă la trebuinţele noastre sufleteşti şi împlinirea lor. Se înşală cu amar cei ce cred că de asta avem post, ca să nu mâncăm carne. Nu, fraţilor, oprirea dela unele mâncări e numai faţa de deasupra; ei trebuie să-i răspundă, înăuntrul nostru, îndeletnicirea cu gânduri înalte despre împărăţia lui Dumnezeu, mântuirea sufletului şi purtările cele plăcute Domnului în viaţa de toate zilele. La cine lipseşte asta şi rămâne numai faţa de deasupra, cu nemâncarea de came, nu e post, ci mai mult o înşelare a noastră înşine, căci doară împărăţia lui Dumnezeu nu e mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Împărăţia lui Dumnezeu este vieţuire după poruncile Domnului şi, dacă cineva nu le îndeplineşte, poate să roadă el toate rădăcinile şi scaieţii pământului, căci post tot nu este.
Sfinţii Părinţi au postit, fraţilor, dar, postind trupeşte, au postit şi duhovniceşte. Cine face altfel, face, nu post, ci mai mult e viclenie nemintoasă şi vrednică de râs. Căci Dumnezeu nu te va judeca după ce ai mestecat în gură, ci după ce ţi s-a sălăşluit în inimă şi ce ai lucrat cu mânile tale. Postul nu trebuie să fie temelia, ci urmarea gândurilor temătoare de Dumnezeu ale unui om care, în aceste zile, când ne apropiem de Patimile Domnului, îşi zdrobeşte inima şi-şi curăţă cugetul pentru a se apropia cu vrednicie de Sfintele Sărbători. Şi se înţelege, fraţilor, cine îşi frământă cugetul său cu asemenea gânduri sfinte nu poate benchetui, ci trebuie să păzească cumpătare în viaţa sa, cumpătare şi în mâncare şi în băutură.
De aceia am spus fraţilor, că bine este că tocmai în această vreme de post Biserica ne pune înainte Evanghelia Mântuitorului în care ni se vorbeşte de chipul cum trebuie să-i urmăm Lui şi de mântuirea sufletului nostru, căci tocmai în această vreme noi trebuie să ştim cum să postim duhovniceşte şi să urmăm Domnului. | Continuare »

[Toţi cei care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat]

[Toţi cei care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat]

Ioan Opriș, fragment din vorbirea de la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

Fraţilor dragi şi surorilor scumpe! Gura Domnului ne grăieşte prin gura proorocului Solomon la 8, 17: „Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc şi pe cei ce Mă caută cu tot dinadinsul. Mă las să fiu găsit de ei”.
Pe cine iubeşte Domnul Iisus? Pe cei ce-L iubesc pe El şi Se lasă găsit de cei ce-L caută cu tot dinadinsul.

În Matei 11, 28 zice: „Veniţi la Mine voi, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară. Şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima. Şi veţi avea odihnă pentru sufletele voastre”.
E un cuvânt din două sau trei versete, care se aude foarte mult prin adunările noastre. Dar aceste versete trebuie bine ascultate, bine judecate, bine pătrunse, bine pronunţate, bine rumegate… Ele trebuie neapărat înţelese. După ce-l cheamă pe fiecare la Sine, după aceea le spune imediat tuturor: „Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară!…”
Şi tu, frate şi soră care eşti bolnavă sau care ai un bolnav în casă, mereu te plângi, mereu te tânguieşti şi spui aşa: „Crucea mea e grea, crucea mea e foarte grea, crucea mea e mai grea decât toate crucile…” Totuşi Domnul Iisus nu aşa a spus, ci a spus: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”.

Deci dacă sarcina ta o duci alături de Domnul Iisus, ea este bună şi uşoară de dus, şi binecuvântată. Dar pentru că tu-ţi duci crucea ta singur, de aceea gemi şi te văicăreşti. Cum făceam azi undeva o asemănare: | Continuare »

O, SLĂVITĂ CRUCE ASPRĂ

Traian DORZ

O, slăvită cruce aspră, simbol şi mijloc divin
al durerii şi-al izbânzii date jertfă mântuirii,
numai tu mă faci şi astăzi să-nţeleg prin ce preţ vin
liniştile conştiinţei şi luminile sfinţirii.

Tu-mi dai harul de-a-nţelege că al biruinţei nimb
nu-l ating decât prin jertfa cea mai naltă cu putinţă,
că suprema izbăvire pot s-o am doar dând în schimb
tot ce poate fi mai unic şi mai scump pentru-o fiinţă.

Că nu pot avea lumina cea de-a pururi pe deplin
decât când înving puternic toate nopţile din mine
şi când orişice nelinişti, care uneori mai vin,
nu-mi mai tulbură adâncul limpezimilor senine.

Dar, ca să rămân acolo nalt şi liniştit mereu,
ţine-mi totdeauna tare hotărârea despărţirii,
numai dezlegat de toate sunt unit cu Dumnezeu;
înfrângându-mi nimicirea, sunt deasupra nimicirii.

Ia-ţi crucea ta!

Ia-ti crucea ta

 

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne a lăsat cuvintele: „Tot cel ce vrea să vină după Mine trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vină după Mine” (Lc 9, 23).
Cărticica de faţă cuprinde câteva învăţături despre cum trebuie să ne purtăm această cruce. Aceste învăţături sunt date în formă de convorbire între Domnul Iisus Hristos şi omul purtător de cruce. În felul acesta, ele pătrund mai bine la inimă.
Cărticica de faţă aduce o mare mângâiere şi întărire sufletească tuturor celor care sunt pe drumul cel greu al crucii şi celor care voiesc să apuce pe acest drum de mântuire.
Domnul să binecuvânteze cu folos de mântuire sufletească pe toţi cei ce o vor citi şi răspândi.

Sibiu, la Rusaliile anului 1935, Preot Iosif Trifa

SPRE DUMNEZEU ARATĂ CRUCEA

Traian DORZ

Manastire-Banceni-invierea-de-pe-cruce-webSpre Dumnezeu arată Crucea,
oricine va privi-o-n sus
pe Dumnezeu Îl va cunoaşte
sub chipul Fiului Iisus;
în Jertfa Fiului zdrobit,
vedem cât Tatăl ne-a iubit.

Spre Dumnezeu ne duce Crucea,
oricine-o va purta supus
la Dumnezeu o să ajungă,
aşa cum a ajuns Iisus;
prin Jertfa Fiului primit
ajungi la Tatăl cel Slăvit.

Spre Dumnezeu înalţă Crucea,
oricine-L va sluji prin ea
cu Dumnezeu va fi-n mărire
şi Faţa Lui o va vedea;
prin Jertfa Fiului-nnoit,
ajungi la Tatăl răsplătit. | Continuare »

IA JUGUL LUI HRISTOS

Traian Dorz, Cântarea ca meditaţie

Oricine L-a aflat pe Domnul şi vrea să-L urmeze cu adevărat pe El trebuie neapărat să se facă una cu El în suferinţele Sale şi în lucrarea Sa, purtând sarcina şi crucea Lui pe urmele Sale, aşa cum a spus El: „Luaţi jugul Meu şi sarcina Mea, căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”. „Dacă răbdăm împreună cu El, vom şi împărăţi împreună cu El”, a spus El. Dar dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi. Şi semnele adevăratei apostolii pentru Hristos sunt cele pe care le-a purtat El şi pe care le-au purtat pe urmele Lui toţi sfinţii, martirii şi mucenicii Săi, care sunt lauda Bisericii şi podoaba cerului în veci şi-n veci.

Să luăm şi noi bine seama la aceste condiţii cu care este neapărat împreunată slujirea şi slava lui Hristos, căci fără jugul Său purtat cu credincioşie alături de El aici, în lumea aceasta unde El munceşte şi lucrează, fără sarcina Lui purtată cu ascultare şi cu smerenie acum, în viaţa aceasta, când El mărturiseşte, şi fără crucea purtată cu credincioşie şi dragoste statornică lângă El şi după El acum, când El suferă, nimeni, niciodată n-a intrat şi nici nu va intra niciodată în Împărăţia Lui.

Despre cei care umblă numai după foloasele pământeşti în slujba lui Hristos, Sfântul Său Cuvânt spune: „Niciodată nu v-am cunoscut”. Şi niciodată nici nu‑i va recunoaşte. | Continuare »

Aproape, mai aproape

Crucea-002Iisuse, o Iisuse, atâta Te-am rugat
Cu fiecare rană din câte lupte-am dat
Aproape, mai aproape de Tine să mă ţii…
Dar, cât de greu e-aceasta, o Doamne, doar Tu ştii.

La fiece-ncercare simţeam că n-am putut
Să rabd aşa ca Tine, deşi aşa am vrut.
Şi-n lupte-apoi mai iute, mai curajos intram
Mai lângă Tine, Doamne, pe cruce mă doream.

Ca să mă simţi, Iisuse, al Tău pân’ la sfârşit
Pe-acelaşi drum spre Tine, prin cruce rânduit,
Ca să-nţelegi din dorul cu care Te iubesc
Că mai spre Tine ochii şi paşii mi-i zoresc.

Dar de oricare dată când crucea mi-o-ntindeai
Eu tot cădeam sub dânsa şi Tu mă ridicai…
Şi-atât de dulce, Doamne, era sărutul Tău
Că nici o sângerare nu-mi mai făcea vreun rău.

Acum atâtea rane din lupte, Domnul meu,
Mă fac tot mai cu teamă să-ţi cer urcuşul greu.
Şi mai atent în luptă, mai veghetor umblând
Să pot sa rabd, Iisuse, să pot să rabd oricând.

Mai înţelept, în vremea-ncercărilor să pot
Să-mi întăresc umblarea urcând calvarul tot
Chiar dacă-mbrăţişarea-mpăcării mi-e de jar,
O, nu mai vreau, Iisuse, să uit răbdarea iar.

Căci eu tot lângă Tine imi vreau iubirea mea
Chiar de tot cad şi sufăr zdrobit de crucea grea.
Doar biruie Tu-n mine vârtejul beznei când
Eu n-am puteri să birui ispta grea, răbdând.

Căci, iată, se zăreşte al Nunţii răsărit
Şi eu mai mult sub cruce-s decât pe ea jertit.
Dar nu mă las de Tine şi nici de Crucea Ta
Căci Tu-mi eşti şi-alergarea, şi biruinţa mea.

Lidia Hamza

CUNOŞTI TU GRAIUL JERTFEI LUI IISUS?…

CUNOŞTI TU GRAIUL JERTFEI LUI IISUS?…

Pr. V. I. Ouatu, «Ostaşul Domnului» nr. 14 / 1 nov. 1934, pp. 2-4

Dragul meu cititor, ai înţeles tu graiul jertfei lui Iisus? Auzi cum El necontenit te cheamă să stai o clipă să priveşti la jertfa ce-ţi îmbie iertare, pocăinţă şi iubire? O, de-ai înţelege preţul jertfei lui Iisus!
Din ea apare strălucind iubirea sfântă a Domnului Iisus. Ah, ce fericit vei fi în clipa în care vei pricepe această minunată iubire!… Numai ea te face să uiţi totul şi să te apleci cu grabă sub crucea binecuvântată. Ea-ţi străpunge inima ca o săgeată ascuţită, şi-ţi scaldă ochii în lacrimile unei pocăinţe curate. Stăpânit de-a Lui iubire, începi să simţi cum inima ţi se moaie şi-n ea încolţeşte un nou răsad, ce te călăuzeşte înspre veşnicie. E rodul vieţii celei noi, ascunse în Iisus. Îngenuncheat sub a Lui Cruce, în inimă-ţi vor picura divinele-I cuvinte, care într-o clipă te schimbă şi înnoiesc. Numai smerit îngenuncheat la sânul blând al Domnului Iisus îţi vei putea descoperi păcatul care a ros de multă vreme fiinţa ta plăpândă. Numai aşa vei înţelege de ce Iisus pe cruce ni Se dă ca să ne aducă nouă tuturor o veşnică şi sigură răscumpărare. Da, Iisus ni Se dă nouă prin jertfa de pe cruce. De aceea mare şi minunat este acest grai al jertfei lui Iisus! Dar cine-l mai pricepe?!… Şi dragostea nu are margini.
În dorul Lui fierbinte de-a rămâne cu noi pentru totdeauna şi a ne lumina, sfinţi şi călăuzi pe-ale vieţii căi, Iisus îşi strânge ucenicii şi lor le încredinţează un dar nepreţuit: e însăşi Trupul şi Sângele Său, pecetluirea de totdeauna a dragostei Sale pentru noi. Ah, ce dar minunat!… Cine va putea să-l înţeleagă?!… | Continuare »